Nu există o nedumerire mai mare pentru un vizitator din afară, legată de Republica Moldova, decât opțiunea pentru trecut a unei părți însemnate a locuitorilor ei. De ce moldovenii continuă să voteze partidele pro-est, de ce mai suspină după URSS?
Cel mai recent oaspete care a formulat această întrebare, la întâlnirile cu publicul basarabean, a fost scriitoarea Ana Blandiana, invitată de Radio Europa Liberă în cadrul proiectului „Antinostalgia – Privind spre viitor”.
Ana Blandiana, care a fondat împreună cu Romulus Rusan un Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței, la Sighet – amenajat într-o fostă închisoare în care au pierit elitele României interbelice –, avea toate motivele să-și exprime această mirare, întrucât în România, devenită membru UE și NATO, cu toate obstacolele și ezitările tranziției, despărțirea de comunism este o realitate, chiar dacă mulți reproșează PSD-ului, care a dominat politica postdecembristă, că este „legatarul” fostului regim.
În România nostalgicii pro-comuniști declarați se rezumă la un grup de persoane în vârstă, care își convertesc frustrările în dorul după tiranul „ciuruit” la Târgoviște. Mai sunt și câteva voci stângiste care agită, destul de neîndemânatic, ideile lui Putin, prin FakeNews-urile de la Sputnik.
În Republica Moldova nostalgia pentru comunism, pentru Uniunea Sovietică, persistă de aproape trei decenii, poate cu excepția primilor ani de după declararea independenței, atunci când vechile structuri erau derutate, iar promisiunile viitorului încă nu reușiseră să decepționeze. Ulterior, partidele pro-ruse (agrarienii, social-democrații, comuniștii, socialiștii…) au condus în toate sondajele, fiind votate nu doar de rusofoni – minoritatea dominantă înainte –, dar și de mulți moldoveni, dând măsura deznaționalizării basarabenilor, dovada consecințelor comunismului în limba rusă, pe care românii de peste Prut, din fericire, nu le-au cunoscut.
Forțele pro-moscovite, anti-reformă, au menținut puterea, adâncind dependența economică a Moldovei față de Rusia, speculând pe seama imaginii URSS, care oferea „siguranța unui loc de muncă”, confortul unui salariu mediocru dar stabil, scutindu-i pe moldoveni de riscurile libertății, când trebuie să schimbi ceva în existența ta. Au exploatat și falsa, iraționala mândrie a dezmoșteniților de a fi făcut parte dintr-un mare imperiu.
Voronin, liderul PCRM, unul dintre profitorii tranziției, rămas în afara parlamentului după ultimele alegeri, recunoștea acum câțiva ani că termenul „comunist” din titulatura partidului său nu mai corespunde realității, dar că nu va renunța la el, pentru că aduce voturi: moldovenii continuă să voteze fantasme compensatorii.
Mai tânărul, mai cinicul și mai pragmaticul Igor Dodon nu mai mizează pe comunismul ideologic, ci pur și simplu pe Rusia, pe grandoarea țaristă și sovietică, și pe Biserica Pravoslavnică. Și acest „socialism cu popi și țari” s-a dovedit pentru Dodon și PSRM o strategie de succes la o populație săracă și prost instruită. Electoratul pro-rusesc este ațâțat, de asemenea, cu slogane populiste gen „statalitate”, „limbă moldovenească”… Nu s-au erodat încă nici sperietoarea Unirii, nici spectrul imperialismului american și-al NATO.
Dintre toți politicienii vasali ai Moscovei, Dodon a mers cel mai departe cu obediența...
Dintre toți politicienii vasali ai Moscovei, Dodon a mers cel mai departe cu obediența – un panou electoral cu Putin îi asigura până nu de mult 40-45% din sufragii. Același truc manipulator cu fotografia lui Putin și lozinca „Împreună cu Rusia! Pe veci cu Rusia!” l-au folosit în alegeri și bașcanii de la Comrat, deși nu Rusia învestește în autonomia găgăuză, ci Uniunea Europeană și România.
Dar cu toate nostalgiile moldovenilor după URSS, falanga pro-rusă n-ar reuși să se mențină fără banii Moscovei. A recunoscut-o chiar Dodon, în faimoasele sale „dialoguri televizate” cu Plahotniuc și Iaralov, că rușii îi dau pentru întreținerea PSRM aproape 700 000 de dolari lunar.
Apoi nu vom izbuti niciodată să minimalizăm rolul mass-media moscovite care domină în Basarabia. 80% din programele de cablu TV sunt rusești.
Nimic nu se poate schimba în Moldova fără stăvilirea acestui torent toxic, care lustruiește o Rusie totalitară și războinică, anti-europeană și anti-americană. Mai ales că aceste posturi TV retransmise în Moldova trec sub tăcere sumbrele realități interne din Federația Rusă, cenzurează vocile critice. Dacă vor mai ajunge să guverneze în Basarabia, partidele democratice vor trebui să zăgăzuiască propaganda rusă – o sursă de manipulare și poluare a creierilor.
Mai ales că Moscova caută să-și legitimeze pretențiile hegemonice printr-o nouă campanie agresivă de rescriere a istoriei contemporane după tipic stalinist. Tonul îl dă chiar Putin. Astfel, pentru a oculta Pactul Ribbentrop-Molotov și a combate o Rezoluție a Parlamentului European care denunță cârdășia sovieto-nazistă din 1939, Kremlinul încearcă să pună pe umerii Poloniei – pe umerii victimei! – răspunderea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial. Delirul militarist va atinge apogeul de 9 mai, când Moscova va aniversa cu mare fast 75 de ani de la victoria asupra Germaniei hitleriste.
Primarul socialist al capitalei e și el preocupat de reconstituiri sovietice: vrea la Chișinău o filială a muzeului blocadei Leningradului...
Sincronizat perfect cu mesajul Kremlinului, Dodon a și anunțat că va contribui masiv la sărbătorirea evenimentului și planifică reparații de monumente sovietice, parade, ceremonii festive, sfidând sensibilitățile românești, istoria tragică a Basarabiei prinse în menghinea celei de-a doua conflagrații mondiale. Primarul socialist al capitalei e și el preocupat de reconstituiri sovietice: vrea la Chișinău o filială a muzeului blocadei Leningradului.
Trendul imprimat de prezidentul pro-moscovit este urmat și de „guvernul tehnocrat” al Moldovei, ai cărui miniștrii se întrec în slugărnicii față de Rusia și nu se feresc să insulte adevărul și suferința acestui popor.
Ultima „bombă” de acest fel a detonat-o ministrul de externe Aureliu Ciocoi, care a declarat că armata rusă a fost cea care, în bunăvoința ei dezinteresată, a oprit vărsările de sânge de la Nistru în vara lui 1992. Cu alte cuvinte, Armata a 14-a nu a fost agresorul, ci pacificatorul, exact cum spune și ministrul rus de externe Lavrov.
Afirmațiile lui Ciocoi au stârnit un val de indignare, proteste și manifestații de stradă ale veteranilor războiului din Transnistria. Foștii luptători moldoveni, partidele din opoziție au calificat declarațiile ministrului drept trădare de stat și i-au cerut demisia, iar Ciocoi, secondat de Dodon, ca să se apere, a pretins (cum altfel?) că vorbele i-au fost greșit interpretate.
Ministrul Ciocoi putea să-și aleagă o modalitate mai subtilă, mai puțin brutală de a-și arăta servilismul pro-rusesc. Întrucât adevărul este cunoscut și consfințit chiar în acordul de armistițiu între părțile beligerante – Federația Rusă și Republica Moldova –, semnat pe 21 iulie 1992 la Moscova între Elțîn și Snegur, dar și în sentința CEDO din 8 iulie 2004, care definește clar Rusia ca parte și instigator al războiului de pe Nistru.
Lupta pentru spirit critic și gândire independentă este esențială. Pentru că ceea ce avem în Republica Moldova – memoria distorsionată, criza de identitate – sunt forme ale ne-libertății, sinonime ale sclaviei. Și cea mai clară dovadă a acestei realități sunt țările baltice: tocmai conștiința lor națională robustă a fost câștigătoare, le-a plasat ca nivel de prosperitate înaintea altor state din Uniunea Europeană, aflate și ele cândva în spatele Cortinei de Fier.
Abia când ne vom lepăda de comunism, când vom scoate miturile sovietice din mintea moldovenilor, vom putea spera la o schimbare de destin a acestei palme de pământ „așezate în calea tuturor relelor”.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
