Sfârşit de septembrie 2001, Festivalul „Scriitori români de pretutindeni” la Neptun, cu numeroase prezenţe ale unor autori de mâna întâi ale exilului românesc, de-ar fi să mă refer doar la Alexandru Vona, cel care semna romanul (distins cu Premiul Uniunii Latine) Ferestrele zidite. Atmosferă degajată, aş zice chiar cordială, cu multe regăsiri – totuşi în aer pluteşte o nelinişte, şi când unul, când altul se întreabă: „Mai respiră Gellu Naum?” Toată lumea ştie că poetul zace pe-un pat de spital, şi că mai are de trăit câteva zile, poate ore, iar solidaritatea scriitoricească (atât de rară) se manifestă prin grija – verbală – pentru ultimul mohican al suprarealismului european care trage să moară. Totuşi bătrânul poet (pe 1 august 2001 împlinise 86 de ani) rezistă, astfel că festivalul se încheie cu tradiţionalul maraton poetic fără să fie nevoie de un minut de reculegere. După recital, ca de obicei înainte de plecare, unii s-au grăbit să se culce (urma să plecăm dis-de-dimineaţă, imediat după micul dejun), alţii au stat la poveşti până-n zorii zilei de 27 septembrie. Printre aceştia din urmă, şi poetul Iustin Panţa (n. 6 noiembrie 1964, Bucureşti), în mare vervă, care pierdea astfel autocarul şi a trebuit să se urce în autoturismul unui coleg mai în vârstă… La ştiri, s-a spus că automobilul cu poeţi (mai era şi un al treilea) s-a ciocnit cu un tir, în localitatea Lehliu, şi că nu există supravieţuitori. Prietenul meu Iustin Panţa (eram dintr-un an!) pleca la 37 de ani neîmpliniţi, deschizând astfel Porţile… Pe 29 septembrie 2001, se stingea Gellu Naum.
Toate acestea mi-au revenit în minte pe 1 august, ziua de naştere a poetului suprarealist, când acesta ar fi împlinit 105 ani – şi tot în aceste zile, la Bucureşti (cu plecare la Comana, pe-o zi) se ţinea tradiţionalul Festival „Gellu Naum” (nu şi anul acesta, din cauza pandemiei). Ca să-l readuc în atenţia publicului, vă propun un mic fragment dintr-un interviu pe care Dora Pavel, poeta & romanciera din Cluj, a reuşit să-l ia lui Gellu Naum, acasă la el, pe 23 noiembrie 2000:
* * * * * * *
Gellu NAUM: [...] La patru ani, eu puteam să pornesc şi să opresc ploaia. Nu glumeam. Aveam patru ani şi mă jucam cu copiii. Învăţasem un cuvînt: furtuna. Das Gewitter, în nemţeşte. Era în timpul războiului, când nemţii ocupaseră Bucureştiul, apoi, şi după ce au trecut, după ce au plecat nemţii, după ce murise şi tata. Eu eram foarte isteţ. Adesea, pe strada mea, care nu era un lung bulevard, dormeam într-un şanţ. Era iarbă pe-atunci în gropile Bucureştiului şi îmi plăcea grozav. Dormeam acolo şi era un câine bătrân, care făcea ău, hău, ău [îl imită], şi venea şi se culca la picioarele mele. Stăteam acolo şi ne acoperea iarba.
Dora PAVEL: Aveţi multe poeme cu iarba care vă acoperă...
Gellu NAUM: Da, am o obsesie, şi eu am observat, de iarbă şi de vorbit cu pomii.
Dora PAVEL: Chiar puteaţi opri ploaia? Cum?
Gellu NAUM: Aşa, ca babele, ca vrăjitoarele, aşa făceam. Eram o babă de patru ani. Noi inventaserăm un joc, Das Gewitter îi ziceam. N-avea voie să intre pe strada noastră un băiat străin. Tot pe strada noastră stătea unul, Manole, care avea un colţ de stradă, era grădinar şi avea un măgar şi pleca cu măgarul dimineaţa să vândă legumele. Rămânea acasă fiică-sa, care era de vârsta noastră, adică de cinci-şase ani. Rămânea şi nevasta lui Manole, care striga, când el se pornea: „Manoleee, să nu întârzii prea mult, că te rup în bătaie!” Şi, cum pleca el, apăream noi. Noi făceam dragoste cu fiica lui prin gard. Şi aruncau oamenii apă pe noi, hi, hi, hi.
Dora PAVEL: Vă jucaţi...
Gellu NAUM: Nu ne jucam, făceam dragoste, ziceam noi, şi ne lăsam rând unul la altul, pentru că... Cum o chema? Cum o chema? Uite, uit toate! Iar eu dădeam drumul la ploaie. Mai văzusem cum se face treaba asta, nu aveam nevoie de mult, ca să dau drumul la ploaie. Şi băieţii ăilalţi începeau să plângă, că totuşi erau de Bucureşti, eram băieţi de Bucureşti, nu? Nici eu nu eram de la ţară, dar figura asta îmi plăcea. Vedeam că iese, deşi eram mic de tot, şi atunci le ziceam – că eu eram capul răutăţilor –, le spuneam (asta înainte de şcoală): Mai duceţi-vă, măi, nu mai plângeţi! (Că, ziceau, îi bate mama.) Nu vă bate, măi, le spuneam, nici nu plouă până n-ajungeţi voi acasă. Şi plecau toţi cu încredere în mine, şi eu stăteam acolo, căpitanul Robert de pe Titanic, şi ziceam: De n-ar începe ploaia, de n-ar începe, să nu mă ude, în sfârşit. Şi, la un moment dat, nu mai era nici un băiat lângă mine şi mă duceam fuga acasă. Şi, când intram pe uşă, începea o ploaie... Asta mă strica. Îmi arăta că, stai, mă, că tu poţi să faci nişte drăcovenii.