Franz Werfel, autorul Cântecului Bernadettei și al Celor patruzeci de zile pe Musa Dagh, s-a născut—10 septembrie 1890—și educat la Praga, vechea capitală a Boemiei, pe atunci o provincie austro-ungară.
După Primul Război Mondial, a trăit la Viena, unde s-a căsătorit cu Alma Maria Mahler, văduva faimosului compozitor Gustav Mahler, care mai fusese măritată, până la Werfel, și cu Walter Gropius (între timp, divorțați). Ascensiunea național-socialismului, sau a „pestilenței naziste”, așa cum a numit-o Werfel, l-a făcut să ia calea exilului. Cărțile lui au fost arse și interzise, și a fost dat afară din Academia Prusacă de Arte.
S-a refugiat mai întâi la Paris, însă, după căderea Franței, n-a putut evita experiența unui lagăr de concentrare francez, de unde a scăpat doar cu ajutorul underground-ului local. Rătăcind prin Franța, a ajuns și la Lourdes, unde s-a jurat să fredoneze Cântecul Bernadettei de va scăpa din ghearele dușmanilor. După o călătorie plină de riscuri, parțial la picior, a reușit să ajungă la Lisabona.De aici, se va îmbarca pe nava de linie grecească „Nea Hellas”, cu destinația America.
După mai bine de un deceniu de exil californian, Werfel și-a ridicat din nou (și pentru ultima oară) vocea, adresându-se poporului german în ziarul Bayrischer Tag. „Filosofia” drăcească a naziștilor, spunea el în articolul intitulat „Salvarea sufletelor”, implică, de asemenea, o responsabilitate comună pentru crimele și atrocitățile care l-ar face pe Diavolul însuși să se rușineze. Nu există nicio mântuire a sufletelor lor fără o reînnoire a credinței în Divin.
Ca poet liric, romancier, dramaturg și eseist, lider al expresionismului german în faza lui incipientă, Franz Werfel a reflectat în multe din cărțile sale un profund sentiment religios și o încredere inoxidabilă în unitatea spirituală a omenirii, singurul său „crez politic” fiind, în propriile-i cuvinte, „căutarea umanității pretutindeni și evitarea barbariei”.
Puternic influențat de Dostoievski și de noțiunea acestuia de „dragoste”, Werfel a folosit cuvintele starețului Zosima—„Părinții și învățătorii mei, ce este iadul? Cred că este durerea de a nu mai fi capabil să iubești”—drept moto pentru cărțile sale. Asemeni lui Dostoievski, a avut o filosofie în care toți oamenii și toate lucrurile sunt manifestări ale aceluiași spirit. Pentru el, simpla cunoaștere a acestei înrudiri spirituale ar fi trebuit să-i facă pe indivizi să se iubească unii pe alții și să adopte întreaga creație (cuvântătoare și necuvântătoare deopotrivă) cu care intră în contact.
A fost convingerea intimă a lui Werfel că o expresie universală și loială a naturii noastre „barbare” ar putea pune puțină ordine în elementele disparate ale lumii noastre, că stridentele dizarmonii pe care aceasta le conține s-ar rezolva de la sine printr-o unitate fundamentală—aspirația mai tuturor marilor religii.
O asemenea pioasă democrație a fost mereu tema poetului. Werfel a crezut într-o dragoste primitivă care să reducă prăpastia dintre Eu și Tu (vezi Martin Buber), și, în contrast semnificativ cu egocentrismul aristocratic al lui Nietzsche, a repetat mereu același dulce refren: „Wir Sind” (Noi suntem)!
Naturalețea imediată a lui Giuseppe Verdi l-a emoționat cu mult mai mult decât meditațiile discriminatorii ale lui Wagner. Franz Werfel a apărat constant revendicările democratice ale lui Juárez împotriva transgresiunilor arogante ale lui Maximilian (aluzie la piesa pe care a scris-o în 1925, despre intervenția franceză în Mexic în anii 1860). Pentru el, puterile primitive au fost condiția esențială a producerii marilor tragedii (vezi și drama în cinci acte, Cântecul caprei/Bocksgesang).
Laitmotivul operei lui Werfel—apoteoza unei iubiri democratice primitive—este invocat din nou în romanul Barbara sau pietatea. Numai că între Barbara (1929) și „Noi suntem” se întind Al Doilea Război Mondial și revoluția socială austriacă. Iar Werfel, care a fost într-un contact intim cu toate aceste evenimente, este suficient de mișcat încât să spună povestea anilor tulburi.
A încercat să ofere mereu o evaluare obiectivă a faptelor, însă abordarea etică a poetului l-a condamnat la interpretarea lor. Werfel a tunat împotriva ororilor războiului, dar a condamnat și revoluția austriacă, una care pasămite și-a dorit instaurarea democrației autentice. A înțelege de ce inima lui Werfel n-a bătut niciodată în consonanță cu ritmul revoluționar înseamnă a atinge un punct sensibil al viziunii sale despre lume (Weltanschauung).
Werfel s-a situat împotriva revoluției pentru că l-au preocupat, în primul și-n primul rând, problemele individului și nu cele ale societății. Pentru că marea sa dragoste și pasiune a fost întotdeauna individualistă și panteistă, niciodată socială...