Dacă a existat vreodată un artist grafic care să desfidă orice categorisire, acesta a fost Saul Steinberg (n. 15 iunie 1914–d. 12 mai 1999), cunoscut lumii mai ales prin cele peste șase sute de schițe și caricaturi pentru săptămânalul american The New Yorker.
Asemeni eminentului istoric al Franței moderne, Eugen Weber, și Saul Steinberg a fost „mai întâi român, înainte să devină american”. Indiferent de cât de dificil va fi fost destinul acestor oameni, el și-a lăsat o puternică amprentă asupra preocupărilor intelectuale ale fiecăruia. Memoriile lor transnaționale s-au coagulat în povești de succes și cariere, devenind surse de gratitudine și inspirație.
Saul a fost nepotul unui croitor evreu pentru armata română și fiul lui Moritz Steinberg, care avea o afacere de cartonare și alte materiale de împachetat în județul Buzău. Deși născut la Râmnicu Sărat, Saul avea să crească în capitala României și să urmeze aici școala până la nivel universitar, mai întâi ca student la filosofie. A vrut să intre la arhitectură doar pentru că ai lui nu i-ar fi înțeles pasiunea pentru artă și oricum aveau o imagine prefabricată a vieții de succes. „Norocul” lui Saul, după cum avea s-o declare chiar el, a constat în faptul că n-a fost admis la arhitectură, ceea ce i-a netezit drumul spre Milano.
Este foarte posibil ca evreitatea lui Steinberg să fi jucat un rol în respingerea sa ca student la arhitectură și părăsirea ulterioară a țării, în toamna anului 1933. Deși decizia privind limitarea locurilor universitare pentru studenții străini (majoritatea evrei) a fost adoptată abia în 1938, „examinările speciale” funcționau încă din 1933. Și chiar și cei câțiva evrei care erau cumva admiși aveau apoi de-a face cu discriminările și corecțiile fizice aplicate de colegi, fiindu-le aproape imposibil să-și urmeze cursurile. Din cauza atmosferei de brutalitate, Steinberg abia dacă a trecut pe la filosofie în acel prim an al său ca student.
Atmosfera intens antisemită de la București avea să-l urmărească toată viața pe Steinberg. Pentru el, orice expresie ocazională de nostalgie asociată copilăriei era imediat dublată de o respingere vehementă a societății, culturii și limbii materne („Copilăria, adolescența mea în România are ceva din condiția unui negru în Mississippi”).
Ajuns la Milano la 19 ani, Saul Steinberg s-a înscris la Politehnica din oraș, ca student la arhitectură. Peste ani, avea să vorbească despre experiența italiană ca despre una inițiatică, zona sa de transformare esențială din „estic” în „occidental”. Chiar și așa, a trebuit să aștepte până în 1936 pentru a avea primul lui an bun: debutul în Bertoldo, revistă italiană de umor suprarealist, care a funcționat până în 1943. Aici avea Steinberg să-și publice desenele, între octombrie 1936 și martie 1938. Studentul pauper, care abia își dusese zilele dintr-o cameră închiriată în alta, devenise un star local.
Însă anii „paradisiaci” ai lui Steinberg erau aceiași ani ai sprijinului de masă pentru regimul fascist, un consens popular care avea să-și atingă apogeul odată cu invadarea Etiopiei de către Italia (1936) și ulterioara izolare diplomatică. Nu întâmplător, numărul de debut al revistei Bertoldo posta pe prima pagină o caricatură împotriva Ligii Națiunilor (din care Italia se și retrăsese), iar al doilea îl ironiza pe proaspăt exilatul împărat etiopian, Haile Selassie. În octombrie 1936, în numărul în care a și debutat Steinberg, prima pagină reproducea o telegramă de mulțumire a milioane de italieni către Benito Mussolini.
Despre ce va fi simțit Steinberg în legătură cu atmosfera politică în care se dezvolta ca artist nu ne-au rămas foarte multe mărturii, în afara unor conversații pe care le-a purtat în anii ’30 cu profesorul sefard de limba română Iosif Eugen Campus, cel care, la sfârșitul anilor ’40, avea să scrie și o teză de doctorat despre Dobrogeanu-Gherea. Lui Campus i-ar fi spus Steinberg că viața de artist sub Mussolini nu implica și demagogie, ceea ce, venind din partea lui, a părut un fel de „armistițiu” în lupta împotriva fascismului.
După 1942, deci după ce a ajuns la New York, trecând, în așteptarea vizei, și prin Republica Dominicană, Saul Steinberg a trebuit să dea și câteva explicații despre activitatea de presă a unui tânăr evreu în Italia lui Mussolini. Mai târziu, a pretins că desenele apărute în Bertoldo și în rivalul Settebello ar fi mult prea primitive pentru a fi reluate, însă motivul ar putea avea la fel de bine legătură cu tribulațiile biografiei sale din anii ’30. În orice caz, avem prin Steinberg una din acele situații complexe care cu greu ar fi putut fi „normalizate” într-o Americă implicată în război.
Este și motivul pentru care, așteptându-și viza de Statele Unite, a rugat-o pe verișoara sa, Henrietta Danson, care locuia la New York, să nu divulge nimic autorităților despre opera artistică din Italia fascistă. În același timp, publicase deja în The New Yorker, Harper’s Bazaar și Life și, până în 1944, beneficia de o imagine corectă politic a activităților sale italiene. A ajuns, preț de un an, în serviciul de informații al Marinei americane, acolo unde a fost introdus superiorilor drept cineva care editase și publicase într-un bine-cunoscut ziar antifascist.
La sfârșitul anilor ’70, într-o retrospectivă Steinberg organizată la Whitney Museum of American Art, artistul simțea încă nevoia să explice mariajul anilor ’30: „În Italia fascistă, unde presa controlată era predictibilă și extrem de plictisitoare, revistele de satiră deveniseră un mod de a cunoaște și alte aspecte ale vieții, care, prin natura umorului însuși, au părut subversive” (vezi biografia semnată de Harold Rosenberg).
În pofida valurilor de recunoaștere cu care l-a copleșit America, Steinberg a evitat mereu cercetarea atentă a vieții sale private. Deși aproape fiecare din desenele sale este populat cu oameni, caricaturistul evreu născut la Râmnicu Sărat n-a fost în mod special atras de această specie.
America a condensat aproape toate interesele lui Steinberg pentru scale, ierarhii, guvern, sport, materialism și natură. A fost deopotrivă atras și dezgustat de nenumăratele lui odisei. Aici, în mijlocul libertății, prosperității și energiei Statelor Unite, Saul Steinberg a descoperit singurătatea, melancolia și dezolarea.
PS: Am auzit pentru prima oară expresia „cârpeli pe haina destinului” la regretata istorică și critică de artă Amelia Pavel (1915–2003). Ea surprinde perfect efortul de-o viață al lui Steinberg de a cădea la pace cu propriu-i trecut...