„Dacă aş scrie un roman în care personajul meu aşteaptă într-un bloc să-l împuşte pe ceauşescu şi am ajuns la prima zi a congresului, şi ar trebui să descriu cu de-amănuntul ce face el, la ce se gândeşte, aş umple douăzecişişapte de pagini dulce ca mierea e glonţul patriei dulce ca mierea e glonţul patriei dulce ca mierea e glonţul patriei, douăzecişişapte de pagini obsesive” – şi tocmai asta face Dan Pleşa, scrie un roman, Miere neagră, Vellant, 2023, în care personajul său, de 21 de ani la începutul naraţiunii, petrece cinci zile „în blocul Turn, aşteptând, cu o puşcă, să-l omor pe ceauşescu”, timp în care redactează un memoriu chemat să explice cum a ajuns să-şi facă Planul („Că o să-l omor pe ceauşescu nu e doar decizia mea…”), povestindu-şi totodată viaţa de „decreţel” crescut & şcolit în „Epoca de Aur”, căreia vrea să-i pună capătul („1. Caietul dictando”).
Sunt paginile cele mai pline de viaţă (chit că plină de privaţiuni!) ale scrierii, odată cu evocarea anilor fragezi (ar merita citat integral pasajul începând cu „Alunecasem în copilăria mea…”, şi care se încheie abrupt printr-o frază ce să titlul cărţii: „…regăsisem lumina aceea pe care o vezi doar în copilărie când te trezeşti dimineaţa, (…) lumina e miere, trupul tău e plin de miere, totul e strălucitor şi diamantin. Şi dintr-odată toată acea miere se transformase. Acum, prin trupul meu curgea o miere neagră şi otrăvită”), culminând cu prima dragoste („Însă curajul ei era mai mare şi mai puternic decât dorinţa mea. La începutul acelei săptămâni eram amândoi naivi şi puri, la sfârşitul ei amândoi ştiam tot ce se poate şti despre trupurile noastre”) – toate astea, într-o „ţară în care nu poţi face ce vrei cu trupul tău, nici dacă eşti bărbat, nici dacă eşti femeie”.
Acelaşi personaj, acum în plină Golaniadă, e umflat pe sus şi ţinut în arestul poliţiei, unde i se va cere să „scrie adevărul, că altfel…” („2. Teancul de coli”), din care desprind secvenţa Pieţii Universităţii „în care toţi scandau ceea ce de atâtea ori cu toţii ne-am spus unii altora, pe şoptite, în barbă, uneori doar din priviri. JOS CEAUŞESCU.” (p. 183-191). Ritmul devine mai alert, dar viaţa – liberă, în sfârşit! – pare să-i scape printre degete tânărului, care pe nesimţite ajunge la 35 de ani („3. Agenda portocalie ca un apus. Sau ca un răsărit”), gata să-şi părăsească ţara – după o serie usturătoare de eşecuri, şi în viaţa profesională, şi în viaţa de familie („Autopsia unui corp devine disecţia unui organ. Cred că la fel i se întâmplă oricui scrie despre viaţa lui…”).
Rămâne un final oarecum eliptic – „Mă întreb uneori dacă chiar l-am omorât pe ăla. (…) Cum ar fi dacă cineva ar intra pe uşă acum cu jurnalul mei şi m-ar întreba dacă e adevărat ce scrie acolo. Şi eu i-aş răspunde că nu, a fost o tentativă abandonată de a trece de la poezie la proză şi am încercat să scriu un roman” –, căci, nu-i aşa? „atâta vreme cât eşti capabil să trăieşti o nouă poveste, exişti”.
18 decembrie ’23
