Nu-i puţin lucru să te naşti de Ziua Limbii Române – chiar dacă, pe 31 august 1960, când Daniel Bănulescu vedea lumina zilei, la Bucureşti, nu exista încă o asemenea sărbătoare, apărută la Chişinău abia în 1989 –, mai cu seamă când ţi-a fost dat să fii scriitor, şi încă unul prolific & polivalent: poet, romancier, dramaturg, nu în ultimul rând… centaur, căci – nu-i aşa? – „orice scriitor e centaur: jumătate, el – jumătate, cărţile lui”. Despre jumătate din cărţile tetralogiei sale Cea mai frumoasă poveste a lumii am apucat să scriu până-n ziua de azi, mai exact despre primul şi ultimul volum, celelalte două, din mijloc, urmând în zilele, lunile, anii-lumină ce vin. Fiindcă n-ai cum să-l prinzi, din prima, pe cel „imposibil de situat şi imposibil de imitat” (Horia Gârbea), „figura cea mai interesantă a generaţiei nouăzeci” (Vasile Baghiu), „un poet neverosimil de bun pentru o aşa vreme de sărăcie” (Dan-Silviu Boerescu), „un Blitzkrieg (…) cu suflu şi experiment de mare romancier” (Valentin Iacob), şi care se autodefineşte, cu binecunoscuta-i modestie: „Fac parte din cei 20-30 de inşi care conduc lumea”.
* * * * * * * * *
În Republica – Federală, căci autorul despre care facem vorbire s-a impus în Poezie, Proză şi Dramaturgie – Literelor, Daniel Bănulescu e o figură cu totul aparte, mare latifundiar liric & narativ, trăind din scris. N-ai vrea să te trimit în Paradis?, Paralela 45, 2019, încheie cu brio tetralogia Cea mai frumoasă poveste a lumii, începută cu Te pup în fund, Conducător Iubit! (1994), din care fac parte şi Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (2008), şi Diavolul vânează inima ta (2014).
Ţaca Genel, Has Satan, Nicolae Ceauşescu, tot soiul de securişti & interlopi, în frunte cu Iarba Fiarelor, spărgătorul de geniu despre care se spune că „dacă ar fi furat, nici Mozart n-ar fi furat mai frumos”, insul ce-şi „doreşte să-l asasineze pe Conducătorul poporului său”, iar „pentru a-şi păstra viaţa în el, trebuie să coboare pe malurile cât mai neprimitoare ale morţii”, şi al cărui „fiecare detaliu anatomic (…) se transformă în relief al cheii” – personaje unul ca unul, nici nu oameni, ci replici pursânge: „ – N-ai vrea să te trimit în Paradis? – Nu. N-ar vrea. – Du-te tu. – N-ai vrea să te trimit eu?” (La rândul meu, aş desemna-o campioană pe aceasta: „O viaţă avem şi-o gaură în fund. Să ne folosim de amândouă cu graţie”.)
La acestea se adaugă subteranele Bucureştilor, unde se piteşte IF-ul, căutat de securişti, precum şi „Grădina Zoologică cu Oameni” a lui Ceauşescu ce „adăposteşte, în pliurile ei secrete şi habitatele de carantină, şi magaziile, şi laboratoarele, şi ariile de pedeapsă, şi reţelele şi, între ele, sistemul de evacuare a apelor menajere”, unde sunt închişi, printre fiare, cei care au căzut în dizgraţia Conducătorului Iubit, căci „pe Cârmaci l-a apucat plăcerea ştiinţifică. Amestecă bucăţi de animale şi de oameni”. (Alte, nenumărate, minunăţii – doar asta cât face: „Pentru că tu ai furat numai de 5 lei, şi securiştii vor să te omoare de o mie” – te întâmpină la tot pasul, încât îţi vine să dai cu emoticoane în stânga şi-n dreapta.)
O Grădină a desfătărilor, de Bosch, în care-şi dau întâlnire eroii lui Bulgakov cu umbrele lui Mateiu Caragiale, într-o atmosferă de mahala barbiană, totul ridicat la puterea celei mai înalte ficţiuni, tetralogia lui Daniel Bănulescu este expresia cea mai rafinată a unei lumi monstruoase – o tragedie rescrisă în farsă, şi una şi alta la modul paroxistic.
* * * * * * * * *
Hotărât lucru, Daniel Bănulescu are o slăbiciune pentru titlurile lungi – debutând ca poet cu volumul Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului, „recidivează” în proză cu romanul Te pup în fund, Conducător Iubit!, ediţie definitivă, Charmides, 2013, iar la orizont deja se anunţă Cel mai bun roman al tuturor timpurilor.
Suntem în primăvara lui 1987, în plin regim ceauşist – şi deşi realitatea este mai degrabă ternă, stilul auctorial îi dă strălucire, din prima: „Arvinte şi Sucu Marcel erau minunaţi. Când furau ei, lumea se trăgea înapoi încântată”. (Întregeşte trio-ul hoţilor „unul mai tânăr şi iute, cu logoree la mână, numit Iarba Fiarelor”, cel care se roagă aşa: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că măcar Tu nu te temi de Securitate. Şi că eşti singurul despre care ştim că nu ne torni la ea”.) Nu peste multe pagini îşi face apariţia şi N. Ceauşescu, scărpinându-se „la cur cu poporul român” – „Ceea ce numea el poporul român era doar o măturice de baie (…) de care era adânc îndrăgostit” –, cel care „atunci când un număr de persoane greşesc, ordonă ca vinovaţilor să li se schimbe, în scop educativ, anumite părţi ale corpurilor între ele”. În această atmosferă à la Bosch, nu-i de mirare că revolta ia forme groteşti: la un moment dat alături de maşina prezidenţială aleargă „un câine roşcat, robust şi cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe faţă”, înfăşurat într-o pânză: „Pe partea de cearşaf din stânga câinelui era scris cu cerneală roşie şi cu litere mari: «JOS CEAUŞESCU!». Pe partea dreaptă a manifestului mişcător scria: «JOS ANALFABETUL!»”, de unde „agenţiile internaţionale de presă semnalaseră că, fotografiate din elicopter, marile mulţimi româneşti aveau contururile unor femei ce stăteau către tribună cu picioarele desfăcute”.
Până şi atentatul împotriva Conducătorului Iubit eşuează din motiv de… substituire: „Când apar pe şantier (e vorba de şantierul Casa Poporului – n.m.), dacă Ceauşeştii merg în linie. Ori el înaintea ei… Acesta e semnul că avem de a face cu Ceauşescu cel adevărat. Dar dacă Ceauşeasca o ia mereu înainte (…) asta înseamnă că Ceauşescu cel din spatele ei nu e decât o dublură. Totul iese la iveală doar din pricină că Tanti Leana dispreţuieşte sosiile”, IF-ul refuzând să tragă într-„unul din nenorociţii ăştia nevinovaţi”.
Un autor dintr-o bucată, un roman de marcă.
* * * * * * * * *
Închei, cum se şi cuvine, cu un fragment din poemul Sunteţi foarte drăguţi că vă place o carte de poezie atât de frumoasă, versurile finale:
„Aş scrie o carte
Scriu la o carte numai carne balamale şi uşi
Cineva care tânjeşte să fie salvat de la moarte
Să poată să înhaţe braţul de ajutor întins din cartea mea
O carte care să alunge răul cu şuturi în fund
O carte care să gonească moartea ca pe un şobolan
Fiecare femeie frumoasă să poarte lipită
Pe fund câte o filă dintr-o asemenea carte
Întocmai cum pe spatele fiecărei cărţi e înscris preţul
Pe care trebuie să-l plăteşti ca s-o ai”