Prozatorul iugoslav Danilo Kiš (1935–1989) a fost nu doar un mare scriitor, ci și un admirabil intelectual public, o voce care a refuzat să se lase amuțită atunci când canaliile au pornit atacurile imunde împotriva sa.
Criptă pentru Boris Davidovici se situează în acea zonă tragică a literaturii care încearcă să reprezinte non-reprezentabilul. Direct marcat de Holocaust, Kiš a înțeles că oroarea absolută include Gulagul, că este absurd să scrii despre chipurile Răului radical fără a vorbi despre ambele sale monstruoase întruchipări. În memorabila sa prefață la ediția Polirom din 2009, Adriana Babeți citează această mărturisire a lui Danilo Kiš:
„Să fii contemporan cu două sisteme de opresiune, cu două realități istorice sângeroase, cu două sisteme concentraționare de aneantizare a sufletului și trupului, asta în vreme ce în cărțile mele doar unul dintre ele apărea (fascismul), celălalt (stalinismul) fiind ignorat după sistemul petei oarbe psihologice - această idee intelectuală obsesivă, acest coșmar moral și moralist mă oprimau atât de mult în ultima vreme, încât am recurs la ceea ce numesc o sângerare lirică (…) Când obsesia aceasta a prins consistență, generând în mine rușinea și remușcarea, dar și luciditatea, am început să-mi scriu nuvelele relativ ușor și repede, ca și cum m-aș fi eliberat de un coșmar, cu o senzație de ușurare ce m-a năpădit (în ciuda subiectului). Am simțit o împăcare spirituală cum poate că numai marii păcătoși o încearcă pe patul de moarte, după spovedanie”.
Vorbind la Atena în 1984, Danilo Kiš afirma un punct de vedere menit să-i consterneze pe cei care susțineau (mai sunt unii care susțin și acum) ideea „răului mai mic”. Metodele de distrugere a umanului în lagărele comuniste puteau fi diferite de cele naziste, dar realitatea exterminismului ca program statal era similară:
„Pe cel care afirmă că la Kolyma a fost altceva decât la Auschwitz să îl dai de toți dracii. Pe cel care afirmă că la Auschwitz erau stârpiți doar păduchii, nu și oamenii - la fel”. De aici și ideea lui Kiš, urmată obsesiv până la stingerea sa din viață în 1989, a unei datorii sacre pentru morții din lagăre: „Într-un viitor apropiat, dacă nu se duce totul dracului, responsabilitatea scriitorului se va măsura în primul rând după felul în care se raportează față de realitatea lagărelor, atât a celor hitleriste, cât și a celor staliniste”. (Textul, citat de Adriana Babeți a apărut cu titlul „Sfaturi pentru un tânăr scriitor”, în revista Orizont, 2003, nr. 10).
Un filozof politic precum Pierre Manent afirmă, în fond, același lucru când spune că marea sfidare conceptuală și etică o reprezintă confruntarea cu experiențele totalitare, gândirea a ceea ce apare ca non-gândibil. În 1946, Hannah Arendt a scris în revista Commentary un eseu exact pe acest subiect. Titlul era „The Image of Hell”. Romanele, nuvelele și eseurile lui Danilo Kiš rămân ca tot atâtea tentative de a înțelege relația dintre istorie și teroare, de ce-ul infernului în care oamenii au fost dezumanizați, au fost constrânși să recunoască păcate niciodată comise, să semneze masochiste auto-denunțuri, texte morbide, pline de „adăugiri și corecturi făcute cu cerneală roșie ca sângele”.
