Milenara tradiţie iudaică de interpretare a textelor sfinte, care a făcut ca, pe fiecare verset al Vechiului Testament, să crească păduri de biblioteci exegetice – şi în acest sens, Biblia este o Carte a cărţilor! –, tocmai s-a îmbogăţit cu studiul israelitului David Grossman (n. 1954), Mierea leului. Povestea lui Samson, într-o interpretare modernă, Nemira, 2023. (M-am întrebat, înainte să-i deschid cartea, ce ştiu despre personaj, în afară de: „Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea…”, din Scrisoarea V eminesciană; la capătul lecturii, mi s-au deschis atâtea perspective, încât voi căuta neapărat romanul lui Vladimir Jabotinski, Samson the Nazarite, dar şi articolul lui Ilan Kutz, „Samson’s complex…”)
Dintr-o pădure de simboluri, să mergem mai întâi la cel din titlu, mierea leului – care într-un fel anticipează povestea cu Dalila –, pe scurtătură: dorindu-şi de soţie o filisteană (nu-i ştim numele, doar ce le cere Samson părinţilor: „Luaţi-mi-o de femeie”), şi întorcându-se în casa alor săi după logodnă, pe drum nazireul ucide cu mâinile goale un leu fioros „aşa cum cineva ar face bucăţi un ied”, ca apoi să revină peste un timp la locul faptei, unde vede „în scheletul leului un roi de albine şi miere”, pe care o ia pe palme şi „mergea mâncând”, ducându-le şi părinţilor: „Şi a venit la tatăl său şi la mama sa şi le-a dat, iar ei au mâncat; dar nu le-a spus că luase mierea din scheletul unui leu”. În schimb, îi va spune secretul femeii filistene, în săptămâna nunţii, după ce că tot el îi provocase pe filisteni: „Din cel care mănâncă a ieşit ceva de mâncare/ Din cel puternic a ieşit ceva dulce”, iar aceştia răspund, învăţaţi de soţia ce-i aflase taina: „Ce e mai dulce decât mierea, şi ce e mai puternic decât un leu”. Totul se încheie cu un măcel, nu intrăm în detalii.
Şi iată-ne în anticamera episodul culminant: „Apoi s-a îndrăgostit de o femeie din Nahal Sorek, pe nume Dalila” (prima căreia i se dă numele, dintr-un lung şir), iar curând şi în alcovul femeii iubite, care-l ispiteşte „Ce te face atât de puternic? Şi cum poţi fi legat şi făcut inofensiv?” – de trei ori Samson îi dă un răspuns greşit, şi de trei ori sar filistenii să-l lege! –, iar în cele din urmă recurge la şantaj emoţional: „Cum poţi să spui că mă iubeşti când nu ai încredere în mine?” Se cunoaşte deznodământul; iată-l, în interpretarea lui David Grossman: „…el se predă Dalilei şi corzilor, şi funiilor, şi tendoanelor ei. Şi aici poate fi observat că întreaga poveste de viaţă a lui Samson e o nesfârşită împletitură de noduri şi funii: vulpi legate laolaltă, funii noi cu care e legat de bărbaţii din Iuda, corzi de arc ude şi bucle de păr ţesute într-un gherghef şi, din când în când, vedem pasiunea lui Samson de a lega şi de a fi legat şi, de asemenea, de a fi prins în capcană, şi putem descifra acest vârtej de funii – această reţea întortocheată – şi ne putem întreba de câte funii are nevoie un bărbat pentru a înlocui un cordon ombilical care nu a fost niciodată tăiat cum trebuie”.
Povestea lui Samson e exemplară nu doar pentru eroul Israelului; iat-o, proiectată asupra întregii umanităţi: „de ce ar vrea Samson să recreeze, mereu, tocmai cel mai periculos sentiment pe care l-a trăit vreodată, care îi otrăvise viaţa de la bun început? (…) de ce oamenii repetă în mod compulsiv experienţe distructive, recreând de-a lungul vieţii relaţiile disfuncţionale şi situaţiile autodistructive care le-au trezit cele mai rele şi mai toxice sentimente?”
Marea Literatură ştie de ce – câte capodopere, atâtea posibile răspunsuri!
21 august ’23
