Face vâlvă ceea ce a fost prezentat ca sugestia Finlandei de a decala președințiile Consiliului UE, astfel încât Finlanda să ia direct locul României de la 1 ianuarie, pentru a evita dezastrul previzibil al președinției românești.
După Finlanda ar veni astfel, în a doua jumătate a lui 2019, Croația, cărei îi vine rândul în mod normal pe 1 ianuarie 2020, urmată de Germania. României i-ar mai veni rândul peste 14 ani.
Unele voci spun că lucrul e posibil, pentru că și Marea Britanie a renunțat la președinția sa de anul viitor, loc ocupat de România, care s-a decalat cu șase luni. Realitatea e cu totul alta.
Anglia a cerut singură să renunțe la președinție, pe care nici nu avea cum să o exercite, dat fiind că în martie anul viitor va ieși din UE. Ar fi fost de o absurditate totală să dorească să exercite președinția unei instituții pe care a ales să o părăsească. Cazul României este total diferit, exact simetric. În cazul României e vorba de incompetență.
Nu a fost prevăzută, în tratatele europene, situația în care o țară nu ar fi pregătită să preia președinția rotativă a UE...
Situația nu a fost prevăzută, pur și simplu. De altfel, Finlanda, prin vocea ambasadoarei la București, a ținut să precizeze că nu a fost o propunere oficială. Nu a fost prevăzută, în tratatele europene, situația în care o țară nu ar fi pregătită să preia președinția rotativă a UE. Este și extrem de târziu, ar trebui ca totul să se facă într-o lună, până la Crăciun. Pentru anul viitor, totul e prevăzut și practic turnat în bronz și marmură: întâlnirile, reuniunile, summiturile, toate agendele României (1 ianuarie – 30 iunie) și Finlandei (1 iulie - 31 decembrie). E prea târziu pentru a mai schimba ceva prin mecanisme instituționale. Este, de fapt, imposibil. Așa încât, ca și în cazul Marii Britanii, unde Londra a renunțat singură la președinție, ar trebui ca propunerea să vină de la București.
Asta înseamnă că totul ar depinde de o eventuală solicitare a lui Iohannis către ceilalți șefi de stat și de guvern din UE. Asta ar trebui să se facă acum, zilele astea, pentru a se putea organiza eventual un summit special. Cel din decembrie, care încheie președinția austriacă a UE, e deja dedicat Brexitului.
La fel, nu există procedură pentru excluderea unei țări din UE. Tot ce se poate face este activarea Articolului 7, care poate duce la o suspendare a dreptului de vot al unei țări în cadrul Consiliului Uniunii, innstanţă din care fac parte cele 28 de state membre (27 după ieșirea Marii Britanii din UE).
În entuziasmul lor naiv de după al Doilea Război Mondial, părinții fondatori ai Europei nu se gândiseră că pe viitor o țară membră a Uniunii ar putea intra într-o derivă atât de antidemocratică...
În prima sa fază, Articolul 7 permite să se „constate existenţa unui risc clar de încălcare gravă” a statului de drept într-o ţară membră, cu aprobarea necesară a 22 de state UE. Însă retragerea dreptului de vot poate surveni abia într-o a doua fază, care necesită, în vederea lansării ei, un vot în unanimitate al ţărilor europene (fără cea vizată).
Cazul României, ca și cel al Poloniei și Ungariei, arată această falie importantă în funcționarea instituțiilor europene: nu există mecanisme de excludere a unei țări din UE, ba chiar e greu să ieși din UE și atunci când vrei, după cum vezi în cazul Marii Britanii, care are ani grei de negocieri înainte.
În entuziasmul lor naiv de după al Doilea Război Mondial, părinții fondatori ai Europei nu se gândiseră că pe viitor o țară membră a Uniunii ar putea intra într-o derivă atât de antidemocratică încât cetățenii ei să trebuiască să fie protejați de propriul lor guvern sau că o țară o să trebuiască să fie dată afară din clubul european.
În rezumat: dacă Iohannis nu solicită în următoarele zile, din partea României, anularea președinției române a Consiliului UE, este imposibil ca tandemul Dragnea-Dăncilă să nu preia sarcina pe 1 ianuarie.
