Discutam deunăzi pe Zoom cu un amic stabilit de multă vreme în Canada. A plecat omul din RM încă în 2002. Începusem să-i vorbesc despre alegerile din 11 iulie, despre speranţe, despre lupta dintre diferitele partide şi despre viitorul RM-ului, dar amicul s-a încruntat şi mi-a spus că nu vrea să audă nimic despre politicienii moldoveni şi despre viitorul RM-ului. Moldoveanul stabilit în Canada mi-a spus că Moldova nu-l mai interesează absolut deloc, că îl doare capul când îşi aminteşte de viaţa lui tristă din RM şi că nici nu se va obosi să voteze pentru vreun partid moldovenesc. Am fost niţel descumpănit de această reacţie şi i-am cerut o explicaţie.
Moldoveanul canadian mi-a spus următoarele. După 10 ani grei în Moldova independentă, omul a avut o revelaţie: nimic nu se poate schimba în RM şi că singura şansă să-şi mai salveze restul vieţii e să plece urgent pe alte meridiane. Asta a făcut şi acum duce o viaţă frumoasă şi liniştită în Canada, o ţară în care legile funcţionează, în care politicienii îşi respectă într-o mai mare măsură promisiunile, în care nu se fură ca-n Moldova şi în care poţi să-ţi făureşti un viitor. Despărţirea de RM şi mai cu seamă faptul că nu-l mai interesează ce se întâmplă în Moldova l-au făcut mai calm, mai senin, mai liniştit. „E ca şi cum am scăpat de o mare povară, de un soi de încrâncenare cronică. Ce bine e că am plecat din Moldova!”, mi-a spus amicul cu multă convingere şi chipul lui părea foarte fericit.
Ce să spun? Nu-mi prea place perspectiva asta, şi mă face să mă simt şi mai prost, deoarece am rămas aici, dar îl înţeleg. Admit că un asemenea punct de vedere are dreptul la viaţă după toată debandada asta de 30 de ani care multora le-a otrăvit vieţile. Nu pot să-i reproşez mare lucru acestui amic. E alegerea lui, e dreptul lui să creadă aşa, are omul toate motivele. Mă uit cu ochii lărgiţi de dezgust la protagoniştii recentei campanii electorale şi îl înţeleg şi mai bine.
