Atunci când Stalin a decis să mute sediul Cominformului din problematicul Belgrad în obedientul București, lumea știa foarte puțin despre partidul lui Gheorghiu-Dej și al Anei Pauker, în pofida istoriei sale tragice și implicit fascinante.
Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieșit din ilegalitate în 1944 cu un număr redus de membri; și totuși, a reușit după 1945, printr-o viclenie, mobilizare și manipulare „protejate” de Armata Roșie, să ajungă un partid hegemonic, eliminându-și și emasculând încet, dar sigur, rivalii politici.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a înlăturat dictatura filonazistă a Mareșalului Ion Antonescu și a adus România pe orbita coaliției antifasciste. Era o vreme a competiției acerbe între facțiunile din PCR, explicată de ipoteza tricentrică pe care am dezvoltat-o de-a lungul carierei mele de istoric al comunismului.
Ceea ce-a separat aceste facțiuni a fost nu doar experiența lor diferită a războiului (unii îl trăiseră din URSS, alții în ascunzători clandestine, și alții în închisori și lagăre), ci și existența unor relații profunde (inclusiv personale) cu Moscova și cu sforarii Secției Internaționale a PCUS. Chiar și așa, n-au existat dezacorduri strategice semnificative în sânul conducerii PCR cu privire la nevoia de a împinge transformările „burghezo-democratice” în direcția unei „revoluții socialiste”.
Pentru Gheorghiu-Dej, Pauker, Bodnăraș, Luca și chiar Pătrășcanu, stalinizarea României a părut o sarcină urgentă, iar deosebirile dintre ei au fost la început doar de nuanță. Ofensiva Armatei Roșii asupra liniei Iași-Chișinău în primăvara anului 1944 a dat un imbold activităților forțelor anti-germane din România. Brusc, partidele tradiționale (istorice) au realizat că PCR-ul era un potențial partener relevant în orice viitoare coaliție.
Lucrețiu Pătrășcanu, singurul lider comunist pe care „politicienii burghezi” îl identificau ca figură politică, reprezenta PCR-ul în negocierile derulate în primăvara și vara lui 1944. Între timp, triumviratul post-Foriș—Pîrvulescu, Rangheț și Bodnăraș—domina conducerea partidului. Bodnăraș fusese instrumental în organizarea unităților secrete paramilitare, care aveau să joace un rol important după lovitura împotriva lui Antonescu.
Ca urmare a acestui episod care a basculat loialitatea României dinspre Axă înspre Aliați, a fost stabilită o coaliție de guvernare a partidelor Național-Țărănesc, Național Liberal, Social-Democrat și Comunist. Până la acel moment însă, armatele sovietice erau deja în România, la doar câteva zile distanță de București. Lovitura de stat a permis democrației românești să renască pentru scurtă vreme și a prevenit impunerea imediată de către ruși și adepții lor români a unui regim stalinist pe model bulgăresc.
La sfârșitul lunii august, atunci când trupele Armatei Roșii au ajuns la București, ele au fost întâmpinate cu uralele demonstrațiilor puse la cale de comuniști. Printre cei care au salutat sosirea „eliberatoarei” armate sovietice se aflau și Gheorghe Apostol și Nicolae Ceaușescu, lider al unei de-acum intrate în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist și proaspăt întors din lagărul de la Târgu-Jiu.
Prezența sovieticilor pe teritoriul României a permis în mod natural PCR-ului să câștige preponderență politică în coaliția de guvernare, ceva ce n-ar fi reușit pe cont propriu. Lucrețiu Pătrășcanu a devenit ministru de stat, egal în rang cu principalele figuri ale partidelor politice tradiționale. Curând după aceea, liderii comuniști au preluat portofolii ministeriale esențiale: Pătrășcanu justiția, Gheorghiu-Dej transporturile, și așa mai departe.
Beneficiind de efectul „vagonului cu orchestră” (bandwagon effect) și exploatând cu iscusință retorica antifascistă, comuniștii români au dorit să-și extindă baza populară și să slăbească influența și autoritatea adversarilor politici, în special cea a Partidului Național-Țărănesc, condus de veteranii Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Ei au devenit campionii continuării războiului împotriva Germaniei naziste, eliberării Nordului Transilvaniei și cooperării militare cu Armata Roșie până la victoria finală.
„Totul pentru front, totul pentru victorie” a fost sloganul predilect al partidului. Erau organizate adunări de masă întru susținerea denazificării țării, ceea ce pentru comuniști a coincis cu atacuri directe asupra partidelor istorice, acuzate că ar sabota efortul de război. Așa se face că Partidul Comunist Român a pretins a fi nu doar partidul rezistenței eroice anti-naziste, ci și principalul garant al rupturii țării cu trecutul fascist...
