Linkuri accesibilitate

De la Mai ’68 la „noua conștiință”: Nașterea filmului politic


Evenimentele care au zguduit Franța în mai 1968 au provocat industria cinematografică în fel și chip. După acel moment, regizorii au căutat să reinterpreteze însăși noțiunea de film politic. Câțiva dintre ei au mers până într-acolo încât să afirme că cinematografia trebuie pusă în slujba luptelor politice naționale și internaționale.

O nouă conștiință, cu alte cuvinte, care, în pofida unei incoerențe persistente, a rezultat în trei concepții diferite:

Prima, cea mai interesantă și cea mai prolifică, a fost aceea a cinematografului militant. Regizorii mai versați din punct de vedere ideologic, atât cei profesioniști, cât și non-profesioniștii, realizând că în acea democrație liberală numită Franța anilor ’60 le-ar fi imposibil să facă filme despre realitatea socială, politică și economică, au început să opereze în afara sistemului consacrat de producție și distribuție. Unii s-au grăbit chiar să lucreze cu 16 mm, cu Super 8 sau casete video, eludând o cenzură franceză ce nu anticipase asemenea mijloace de expresie.

Cel mai important grup cinematografic militant din Franța acelor zile a fost SLON (Société pour le lancement des oeuvres nouvelles; sau „elefant”, în rusă), inspirat și fondat de Chris Marker. Adevărul este că fețele reale ale francezilor de rând, preocupările lor cotidiene, dramele lor, precum și cele ale milioanelor de imigranți din Africa, Portugalia, Turcia ori Iugoslavia socialistă, nu ne-ar fi astăzi cunoscute fără miile de ore înregistrate ale „militanților”.

A doua concepție născută din noua conștiință a fost cinematograful telquelienilor, în dreptul căruia îi putem menționa pe Jean-Luc Godard, Jean-Marie Straub și alții din același aluat. Promovată prin Cahiers du Cinéma și Cinéthique, această mișcare a fost incapabilă, în cele din urmă, să răspundă nevoilor concrete ale acelor spectatori francezi „mai politizați”, înecându-se fatalmente în formalism, intelectualism și ultra-stângism.

A treia concepție a fost legată de „cinematograful seriei Z” (sau filmele Z). O categorie aparte, alcătuită din filmele inspirate de metodele introduse de Costa-Gavras în 1969, prin pelicula omonimă. Filmul lui Gavras denunța asasinarea unui deputat stângist pe nume Grigóris Lambrákis într-o Grecie care, nu mult după aceea, avea să încapă pe mâinile coloneilor. Însuși titlul filmului era o aluzie la sloganul apărut pe zidurile Atenei după moartea lui Lambrakis: „Z”, adică „el trăiește”.

Gavras, care până la acel moment făcuse doar filme polițiste de tipul Compartimentului ucigașilor (1965), a avut o mulțime de probleme legate de finanțarea proiectului Z. La acel moment, plecând de la prezumția că „francezii nu iubesc filmele politice”, mai toată lumea anticipase fiascoul comercial al peliculei. Curajul și perspicacitatea regizorului au fost în cele din urmă răsplătite, iar Z a ajuns să fie extrem de apreciat, nu doar în Franța, ci și în străinătate. A fost acest succes cel care i-a provocat și pe alți directori să-și încerce măiestria pe proiecte cinematografice de tipul Z.

Într-o lume dominată din ce în ce mai mult de partea tehnică, nimeni nu se putea sustrage influenței exercitate de cinema, nici măcar cei care nu s-ar fi dus în veci să vadă un film. Culturile naționale postbelice au fost, în general, incapabile să reziste unui anumit mod de viață și unui standard moral propus de cinematografie. Influența cinematografului postbelic a fost, s-o spunem direct, influența cinematografiei nord-americane.

Numai că în loc să conteste consecințele acestui „imperialism cinematic” la nivel cultural, regizorii și producătorii de film despre care vorbim aici au decis să împrumute rețetele dramatice (suspans, eroi tradiționali, revelația complotului) ale stilului romanelor polițiste americane doar pentru a le „deturna” și injecta, așa cum erau, într-o temă politică predilectă.

Așa a apărut în istoria cinematografiei occidentale o nouă specie: thrillerul politic! Că vorbim aici de thriller efectiv sau de western, ambele se bazează pe injectarea unei teme ideologice în forme comerciale de succes. Slăbiciunea fundamentală a acestei specii cinematice stă în lipsa oricărei dimensiuni dialectice.

Așa cum recunoștea chiar Gavras: „Am avut o poziție esențialmente morală. Nu am încercat să situez evenimentele în contextul lor istoric”. Într-adevăr, multe din filmele inspirate de succesul lui Gavras suferă de anumite „carențe” la nivel politic. Z, bunăoară, lasă impresia că poporul grec este total absent din decor și că soarta țării a depins doar de atitudinea câtorva protagoniști inspirați de un vag umanism.

Așijderea, Confesiunea (L’aveu) n-a reușit să depășească nivelul unui raport. Meritul enorm al acestei pelicule, a fost, fără îndoială, denunțarea unor metode inacceptabile și a unei politici cel puțin bizare. Însă, la nivel de explicații, Costa-Gavras a putut să angajeze doar principiul deus ex machina al unui impenetrabil anti-stalinism. Nu avem aici nicio urmă de analiză a claselor, nicio analiză marxistă.

Din acest punct de vedere, filmele Z aparțin unei specii cinematografice care se pretează mai degrabă la denunțare decât la incitare, fiindu-le uneori dificil să evite limitările cinemaului „progresist” convențional. Cu siguranță, ele nu fac parte nici din specia acelui „al treilea cinema”, pe care l-au promovat masiv, începând cu 1969, regizorii de stânga argentinieni Fernando Solanas și Octavio Gentino.

În vreme ce telquelienii, acești adevărați donchișoți, și-au imaginat cinematografia ca fundamental alterată de contextul capitalist și burghez, cei din specia Z au întreținut iluzia că formele de expresie rămân inocente (și eventual neutre), că ele pot fi puse în slujba oricărui conținut.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG