Linkuri accesibilitate

De la utopie la realitate: Drepturile omului


Când studenții maghiari au arătat, în toamna anului 1956, că stalinismul nu era socialism, și când Hrușciov a căutat să pună toată vina în seama lui Stalin, teroarea, minciuna și lipsurile și-au văzut nestingherite de marșul lor triumfal către Arcadia mult trâmbițată. Numai că toate acestea apăreau într-un contrast flagrant cu succesul, libertatea și chiar demnitatea vieții cetățenilor din Occident. Așadar, cei din lagărul socialist au început să aibă dubii, ezitări și, finalmente, un ochi critic. Până prin anii ’60, niciun intelectual serios nu mai era comunist. Erau doar marxiști. Lăsaseră în urmă comunismul sovietic, pe Stalin și chiar pe Lenin, și abia dacă mai considerau pe cineva marxist în afară de Marx însuși. Ba chiar și așa, se uitau doar la tânărul Marx, la lucrările sale timpurii. Bătrânul Marx se concentrase pe determinismul științific și pe „dictatura proletariatului”, două teme care puteau duce foarte ușor la leninism și stalinism.

Însă tânărul Marx scrisese despre spiritul uman, alienare și drepturi, libertate și o societate a toleranței și egalității pentru toți. Această constatare era extrem de primejdioasă - studiind presupusele texte fondatoare ale regimurilor marxiste din Europa de Est, ei nu făceau decât să descopere și să arate trădarea totală a idealurilor umaniste marxiste. Revizionistul austriac marxist Ernst Fischer a publicat chiar o carte cu titlul What Marx Really Said (Ce-a spus de fapt Marx).

După înăbușirea Primăverii de la Praga, nimeni n-a mai rămas marxist. Erau de-acum cu toții fie liberali post-marxiști, precum Leszek Kołakowski, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, János Kis, Karol Modzelewski, Jacek Kuroń și Michnik, fie liberali puri, fără a fi fost vreodată marxiști, precum Havel. Spre deosebire de Stalin, Hrușciov și Brejnev puteau oferi puținul care să-i facă pe intelectuali să susțină misiunea opresivă. Acești intelectuali l-au abandonat însă chiar și pe tânărul Marx - au realizat că nimic din ceea ce vedea oamenii ca pe rotițe ale sistemului și violenței în masă nu poate avea o valoare etică. Au realizat că până și tânărul Marx era „pătat” pentru că regimurile respective l-au cooptat și folosit în născocirile lor ideologice. În anii ’70, ei au căutat o nouă teorie și o nouă cauză, și au găsit-o în ceea ce se cheamă drepturile omului.

Acordurile de la Helsinki din 1975 au însemnat că devotamentul democrațiilor occidentale pentru drepturile omului se potrivea cu propria nevoie a intelectualilor est-europeni de a găsi o nouă filosofie și un nou program politic. De la mijlocul anilor ’70 încolo, după Helsinki, pe de-o parte, și Puterea celor fără de putere (Havel) și Noul evoluționism (Michnik), pe de altă parte, intelectualii est-europeni s-au răzvrătit în mod decis și decisiv împotriva regimurilor și societăților marxiste est-europene, susținând respectul pentru aceste drepturi ale omului pentru fiecare cetățean în parte și pentru o societate bazată pe toleranță.

Proiectul sovietic devenise într-atât de asfixiant pentru ființele umane și societate încât doar totalitarismul mai putea să țină toate acestea la un loc fără să explodeze. Propaganda și teroarea trebuiau să fie totale sau întregul proiect s-ar fi prăbușit. Așadar, pe parcursul anilor ’70 și ’80, proiectul comunist și-a pierdut toată credibilitatea - minciunile nu mai puteau să acopere, să scuze sau să justifice adevărul represiunii și deprivării pe care îl instituiseră regimurile marxiste din Europa de Est. Concomitent, elitele și-au pierdut fervoarea revoluționară originară - erau cel puțin tot pe-atât de lipsite de regrete, dar măcar nu mai răspundeau de anomaliile fragilului lor monolit. În tot acest timp, intelectualii au început - cum spuneam - să adopte ideea drepturilor omului, iar când Moscova a folosit tancurile împotriva populației civile, a fost clar că se ajunsese la o concluzie definitivă. În 1989, când protestele masive au avut la bază o populație din ce în ce mai neliniștită, limbajul intelectualilor și-a atins, în fine, ținta și i-a inspirat pe oameni. Regimurile s-au văzut incapabile să mai folosească tancurile și gloanțele (precum în China lui Deng, în iunie, sau România lui Ceaușescu, în decembrie, același an) spre a-și menține pe linia de plutire proiectele utopice.

Dezvrăjirea de marxism a reprezentat o experiență cathartică pentru Europa de Est: elitele s-au întors la corupția pură și nerușinată, în vreme ce, intelectualii, la subiectul uman. În cele din urmă, oamenii au avut de câștigat din această nouă situație. Au clamat libertate și regimurile s-au evaporat, lăsându-i pe est-europeni, după lungi decenii de captivitate, să-și construiască democrația.

Sigur, în acest moment, proiectul democratic este din nou în pericol. Întrebarea rămâne: vor fi capabili est-europenii să susțină toleranța și diversitatea, sau vor cădea victime noilor aprehensiuni și mituri? După o bătălie atât de lungă și eroică dată pe parcursul ultimilor treizeci de ani, își vor schimba ei (din nou) opiniile și vor decide că nu pot suporta costurile libertății universale? Din Polonia în România (la fel ca în Statele Unite, Italia, Olanda, Franța, Germania și Austria), est-europenii par a decide că preferă proiecte care resping spiritul uman, natura umană și drepturile omului în favoarea unui sistem al euforiei proto-totalitare, al maniilor și falselor glorii. Onestitatea și modestia intelectualilor, a oamenilor, în general, rămân deziderate critice, vitale, dar la fel de periclitate astăzi precum erau în timpul calvarului leninist. La rându-i, ideea drepturilor omului rămâne singurul lucru just, decent și bun la care putem spera...

XS
SM
MD
LG