Linkuri accesibilitate

De la utopie la realitate: Trezirea intelectuală


În urmă cu cincizeci de ani, Primăvara de la Praga și invazia sovietică a Cehoslovaciei au zdruncinat definitiv credința în Utopie. Însă pentru elite, birocrați, agenți ai poliției secrete și membri ai comitetului central, Primăvara de la Praga nu a însemnat același lucru: ei credeau că fusese vorba de o contra-revoluție fascistă pusă la cale în Occident. Așadar, zdrobirea mișcării n-a făcut decât să le reconfirme iluzoria doctrină. Chiar așa stând lucrurile, în anii 1960 și 1970, elitele au început să cunoască rutina unui exercițiu politic care nu mai avea nimic de-a face cu vechea dogmă. Pentru ei, desigur, nu era nicio diferență. Dar cu cât au devenit mai clare pentru toată lumea eșecurile lor (și mai dureroase pentru cetățeni) și cu cât șansa unei revoluții mondiale s-a depărtat, cu atât s-a schimbat și structura de bază a ideologiei. Rămânând marxiști fideli, ei s-au depărtat de aspirațiile filosofului evreu german născut în urmă cu două sute de ani în Trier.

Crezând în continuare că sunt pavăza în calea exploatării capitaliste, ei au abandonat concomitent și toate pretextele stângiste și au ajuns la o formă de despotism modern, în fapt un stat polițienesc obsedat de stabilitate și avantaje personale, în detrimentul propriilor supuși. Acest lucru a fost cât se poate de evident odată cu Legea marțială din Polonia, în decembrie 1981. Cum încă se mai agățau de pretextul ideologic de bază, nici nu și-au dat seama cât s-au schimbat. În anii 1980, aveau să-și piardă tot hybrisul. Aveau să-și piardă inclusiv priceperea falsificărilor sau violența deliberată cu care striviseră atâta amar de timp mișcările de la bază. Din pricina acelei scleroze, dacă provocarea avea să vină, ei n-ar mai fi fost în stare să-i facă față...

Dar 1968 a mai afectat încă un grup: intelectualii! Din această aversiune a lor față de regimurile leniniste, ei s-au întors de la leninism la marxism, recunoscând distorsiunea originară pe care o introdusese Vladimir Ilici. De la marxism, s-au dus la Marx însuși și, finalmente, la post-marxism și umanism liberal. Altfel spus, ei au reprezentat celălalt ingredient esențial care a dus la colapsul hegemoniei marxiste în Europa de Est. Comunismul a avut întotdeauna nevoie de sprijinul intelectualilor. Lenin a fost capabil să scape basma curată doar pentru că Rusia fusese în anarhie și război, și pentru că toți intelectualii ruși fie aleseseră calea exilului, fie deveniseră irelevanți în astfel de vremuri tulburi, fie deportați și uciși de Ceka. Stalin a trebuit să-i curteze pe intelectuali și a sfârșit petrecând foarte mult timp plănuind în detaliu cum să utilizeze teroarea și propaganda spre a-i face să-l susțină (a funcționat).

Europa de Est era mult mai liberală, intelectuală și burgheză decât Rusia. Astfel, pe cât erau de esențiali intelectualii pentru comunismul sovietic, ei erau chiar mai indispensabili pentru structurile politice din Estul european. Regimurile de aici știau că dacă pierd susținerea intelectualilor, atunci se vor trezi puse față în față cu o populație ostilă. Într-un asemenea punct de răscruce, când minciunile nu mai erau de ajuns, tot ceea ce mai rămânea era violența - nu genul ascuns prin închisori și lagăre de concentrare, ci masacrul pe scară largă și publică, precum în China. În anii ’60, ’70 și ’80, intelectualii din Europa de Est au abandonat treptat marxismul și au ajuns, în cele din urmă, la teorii diverse, dar legate, despre drepturile omului. Odată ce s-a petrecut acest lucru, în decurs de doar câțiva ani, populațiile din regiune și-au pierdut credința în marxism și implicit și teama de acestea. Ieșirea individuală în stradă, apoi în număr de zeci, sute, mii, iar în 1989, milioane, a demonstrat o provocare la care sistemul nu avea cum să facă față.

Cum a ajuns Europa de Est într-un astfel de moment? În primul deceniu, intelectualii din Europa de Est susținuseră complet și entuziast proiectul marxist. Într-atât de puternic fusese sprijinul pe care i-l acordaseră, încât garantaseră inclusiv pentru Stalin și stalinism. Erau cu adevărat ideologizați, adepți fanatici: credeau că scopurile justifică mijloacele, că o revoluție, o transformare și o desăvârșire a istoriei umane sunt pe cale să se întâmple. Pentru ei, toată violența era defensivă și justificată; credeau că toate lucrurile liberale și democratice sunt feudale și burgheze, tiranice și alienante, în vreme ce comunismul, în pofida erorilor și păcatelor evidente, le părea că aduce libertate, fericire și justiție. Pentru ei, minciunile erau acceptabile, în fapt, moral necesare, deoarece spintecau tot acel văl de nedreptate pe care, pasămite, l-ar fi așternut sistemul burghez de exploatare democratică. Propaganda avea aici rolul de a duce educația și adevărul către mase, pe când mobilizarea construia o comunitate pozitivă și o viață demnă de a fi trăită. La rându-i, teroarea reprezenta alternativa legitimă la războiul total și eterna sclavie...

XS
SM
MD
LG