Îmi scria, la un moment dat, un bun prieten: „O anecdotică a perioadei staliniste în România ar fi o carte de un enorm succes.” Nu știu cât succes ar avea, dar nu mă îndoiesc de necesitatea unei asemenea lucrări. Și eu cred că avem nevoie de această istorie psiho-biografică, de o hermeneutică a adeziunilor fanatice la un sistem care a transformat România într-o imensă colonie penitenciară.
Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) a fost unul din magnații stalinismului național, un ideolog marxist-leninist convins că socialismul de tip leninist este superior societății democratic-capitaliste pe care a detestat-o până în ultima clipă. Asemeni altor demnitari comuniști, gen Dumitru Popescu, Ștefan Andrei, Ion Stănescu, Silviu Curticeanu, Mizil a scris cu patimă în favoarea regimului pe care l-a servit cu un devotament nemărginit. Un regim pe care Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România l-a definit, în urma analizei a mii și mii de documente și mărturii, drept ilegitim și criminal.
Născut într-o familie cu înclinații socialiste, Mizil a intrat de tânăr în PCR, unde a făcut carieră în aparatul propagandistic. A lucrat în cadrul secțiilor îndrumate de satrapul ideologic Leonte Răutu. Mizil a ajuns rapid pro-rector, apoi rector al Școlii de partid „Ștefan Gheorghiu”, poziție în care a colaborat cu alți corifei ai ideologiei oficiale. A scris cu entuziasm despre Stalin, inclusiv o broșură în ajutorul celor care erau constrânși să studieze producțiile teoretice ale „părintelui popoarelor”. A fost—împreună cu Răutu, Ofelia Manole, Pavel Țugui, Ion Iliescu, Ion Teoreanu (aleg doar câteva nume proeminente din așa-zisul front ideologic)—un propagator necondiționat al minciunilor oficiale.
Tot el a condus nenumărate prelucrări în anii ’50, a jucat un rol-cheie în vânătorile de vrăjitoare din perioada 1958–1960. În filmul lui Nicolae Mărgineanu Demascarea, îl vedem pe Mizil perorând cu înfocat entuziasm, în aula Universității din București, despre „învățătura tovarășului Stalin”. A fost un predicator bolșevic, a susținut fără preget toate deciziile politice ale lui Dej și Ceaușescu. A fost un om de familie, și-a iubit copiii. Dintre cei cinci copii (Aurora, Dumitru, Serghei, Donca și Lidia), trei au fost adoptați. Sincer vorbind, este un subiect delicat și nu neapărat relevant. Semnificația ține mai mult de relația negativă a Elenei Ceaușescu la posibila căsătorie a lui Nicu cu Donca. În perioada 1945–1955, au fost mulți activiști care au adoptat copii, de la Vasile Luca, Chivu Stoica, Ana Pauker și Gheorghe Stoica, la Constanța Crăciun, Pintilie-Pantiușa și Alexandru Bârlădeanu.
Familia Mizil a locuit mai întâi pe strada Londra, mutându-se în locul lui Leonte Răutu, apoi în vila Anei Pauker de pe Șoseaua Kiseleff (ocupată un timp de Alexandru Drăghici). După 1970, au locuit pe strada Émile Zola, foarte aproape de Valentin Ceaușescu, Nicolae Doicaru și Ghizela Vass. În anii ’70, Mizil era unul dintre baronii lui Ceaușescu, alături de Manea Mănescu, Ilie Verdeț, Vasile Patilineț, Virgil Trofin și Gheorghe Pană. Au fost unii dintre ei marginalizați pe măsură ce liderul devenea tot mai megaloman, tot mai fixat pe propria imagine. Trofin a fost mazilit, a murit în condiții încă tenebroase. La începutul anilor ’90, fiul lui Trofin, Mircea, a scris un articol zguduitor despre umilirea și moartea tatălui său în ziarul țărănist Dreptatea. Nu în Adevărul, Dimineața sau Azi. Nu știu ca Mircea Trofin să fi participat la deșartele eforturi de reabilitare a comunismului în care excelează Serghei Mizil, ca sa nu mai vorbesc despre nepoata sa, fiica Lidiei, deputata PSD Oana Niculescu-Mizil, cea care se ocupa la un moment dat de arborele genealogic menit să arate cum Mizil era de fapt urmașul lui Ștefan cel Mare. Nici mai mult, nici mai puțin.
