Incidentele de săptămâna trecută au arătat, o dată în plus, starea jalnică în care a ajuns rețeaua feroviară din România. Trenuri care au chiar peste 15 ore întârziere, garnituri blocate în plin câmp, călători – printre care și copii – lăsați fără apă și fără hrană, ciocnire între două trenuri de marfă în condiții incomplet elucidate etc. Pe anumite rute, călătoria cu trenul devine o aventură. Îți trebuie curaj, îți trebuie răbdare ca să mergi de la Iași la Timișoara sau de la Timișoara la București. Condițiile de călătorie sunt rareori la standarde acceptabile. Vagoanele-restaurant au dispărut, vagoanele de dormit sunt vechi, îți intră în ochi și în plămâni praful și mirosul de stătut. Ai zice că nimeni nu se mai preocupă de soarta companiei. La Iași agenția CFR din centru a fost desființată, trebuie să mergi la gară ca să iei bilete. Gara din Iași încă arată bine, alte gări – din orașe importante – se înfățișează jalnic.
Situația a început să se deterioreze în ultimul deceniu al regimului comunist. Se făcea economie la orice, trenurile erau neîncălzite în plină iarnă, numărul de vagoane era înjumătățit, nici vorbă, vara, de aer condiționat. S-a sperat, după 1990, într-o redresare a companiei, dar ceferiștii nu au avut, un timp, decât revendicări salariale, pe care au încercat să le obțină prin greve repetate.
Dacă mergeai cu așa numita „Săgeată albastră” de la Iași la București ajungeai la destinație țeapăn...
S-ar zice că acum sunt mulțumiți cu soarta lor, sindicatele nu se manifestă în nici un fel. Introducerea unor garnituri mai moderne pe distanțe lungi a fost un eșec: dacă mergeai cu așa numita „Săgeată albastră” de la Iași la București ajungeai la destinație țeapăn, scaunele erau incomode, acele garnituri erau de fapt menite distanțelor scurte. În fine, se circulă inadmisibil de lent, se merge șapte ore pe o distanță pe care în Franța un TGV (Tren de mare viteză) o acoperă în două ore.
Trenul a reprezentat și reprezintă încă o componentă emblematică a civilizației. El este prezent în literatură, în film, mulți autori au valorificat ingenios caracterul paradoxal al compartimentului de tren, spațiu închis, delimitat, dar, totodată, element al unui ansamblu în mișcare. La Caragiale, spre exemplu, compartimentul de tren este o prelungire firească a cafenelei, permițând conversațiile ocazionale, contactele umane efemere. Este epoca în care trenul pătrunde în viața cetățeanului de condiție mai modestă, îngăduindu-i să evadeze din monotonia cotidiană și să ia, de pildă, „trenul de plăcere” către Sinaia. Adaug că autorul Momentelor era un împătimit al călătoriilor cu trenul, nota cu o precizie aproape maniacală orele de plecare și de sosire, încerca, de asemenea, mari voluptăți privind, din ultimul vagon, peisajul pe care trenul îl lăsa în urmă. Din aceste plăceri se pare că nu a rămas mai nimic. Nu mai avem astăzi altă pretenție decât aceea a unei minime normalități.
