La începutul lunii aprilie, Polonia și Bulgaria au devenit primele țări cărora Rusia le-a suprimat în totalitate livrările de gaz.
A urmat Finlanda în luna mai, apoi Danemarca și Olanda, care au refuzat insistentele Moscovei ca gazul să fie plătit în ruble. Celelalte țări se văd însă amenințate în permanență, ceea ce a dus la planul Comisiei Europene de a reduce consumul la scara UE cu 15% și de a constitui rezerve strategice comune.
Planul Comisiei Europene
După o perioadă de reduceri voluntare ale consumului, planul propus recent de Comisie va forța cele 27 de țări ale UE să-și reducă consumul de gaz, altfel zis: măsurile menite să ducă la economii vor putea deveni obligatorii.
Înainte să se ajungă acolo, se propune o perioadă de opt luni în care aplicarea măsurilor se va face pe bază voluntară, înainte ca ele să devină „obligatorii”. Comisia cere statelor să economisească 15% din gaz până la sfârșitul lunii martie 2023.
Acel gaz economisit ar fi stocat și folosit și distribuit în comun celor mai afectate țări de o posibilă suprimare totală a livrărilor rusești. Deja înainte de declanșarea războiului, Rusia menținuse livrările de gaz la un nivel foarte coborât, pentru a face să crească prețurile.
Dependența de Gazprom
La începutul crizei din Ucraina, în momentul declanșării invaziei rusești, Europa depindea în proporție de peste 40% de gazul rusesc.
Aceea este însă doar o medie. În momentul de față, peste 60% din gazul folosit in țările UE continuă să provină din importuri. Circa 38% din totalul gazului european provine în continuare din Rusia, un sfert din Norvegia, iar restul din alte surse, precum Algeria.
Acest tablou diversificat e realizat la scara întregii Uniuni Europene. Când situația este însă analizată la nivel național, se observă că anumite țări depind în totalitate de importuri, iar unele, precum Slovacia și Bulgaria, au avut multă vreme un singur furnizor de gaz: Rusia, înainte de a începe să-și diversifice importurile, Bulgaria ajungând chiar acum să se descurce în absența totală a gazului rusesc, care i-a fost tăiat ca represalii.
Germania, care rămâne prinsă în centrul tensiunilor dintre Rusia și Occident, e în continuare cel mai important client european al Moscovei, împreună cu Italia. Alți mari importatori de gaz din Rusia sunt deocamdată, în afară de Germania și Italia: Franța, Austria, Ungaria, Cehia și Slovacia.
Un lucru mai puțin cunoscut, pe lângă rețeaua de aprovizionare, este însă acela că Rusia controlează multe infrastructuri de stocare a gazului în Europa, mai ales în Germania, prin intermediul unei filiale a Gazprom care se numește Astora.
Pentru a putea trece fără probleme sociale și economice majore iarna următoare, UE trebuie să se asigure că deține rezerve de cel puțin 80% din capacitatea de stocare. În Franța, legea impune furnizorilor să aibă rezervele asigurate în proporție de 85%.
Pentru moment, se estimează că siturile europene de stocare sunt pline doar cu circa 60%. Doar trei țări: Danemarca, Polonia și Portugalia au 80% din rezerve pline. Creșterea vertiginoasă a prețurilor face totul astăzi mult mai costisitor decât dacă măsura ar fi fost anticipată.
Gazprom, prin societatea deținută, Astora, posedă acțiuni sau infrastructuri în câteva din cele mai importante situri de stocare din Germania, Cehia și Olanda. Cu totul, se estimează că Gazprom controlează astfel 9% din rezervele de gaz ale Uniunii Europene.
Experții consideră că a fost o eroare istorică a Europei aceea de a ajunge nu doar să se bazeze pe importurile de gaz din Rusia, până la a ajunge să depindă de ele, dar și să se încreadă într-atât încât să permită Rusiei să controleze până la 10% din rezerve.
Mai multe țări ale UE caută acum soluții juridice. Deocamdată, Germania a plasat sub control temporar branșa germană a Gazprom. Un proiect de lege la care încă se lucrează prevede ca statul să poată expropria întreprinderile care fac parte din «infrastructura critică».
Nord Stream 2 și situația actuală
Cea mai mare parte a gazului către Germania curge direct din Rusia printr-o conductă mare din Marea Baltică cunoscută sub numele de Nord Stream. O a doua conductă, Nord Stream 2, a fost recent finalizată la un cost de 11 miliarde de dolari.
Gazul trebuie încă să înceapă să curgă prin Nord Stream 2, care ocolește Ucraina, țările baltice și Polonia, făcând de altfel ca Ucraina să piardă foarte lucrativele contracte care îi asigurau venituri în calitate de țară de tranzit.
Decenii de eforturi pentru a scăpa de dependența de Rusia
Uniunea Europeană căutase, începând din anii 1990, să lanseze o serie de proiecte proprii de aducere a gazului din zona mării Caspice spre Europa, contând în primul rând pe avântul economic și pe independența Azerbaidjanului.
Proiectele, pornind de la eșuatele Traceca și Inogate, s-au concretizat foarte lent. La fel, proiectele Turkmenistanului (în care, de altfel, este o dictatură) de a vinde gaz spre Europa rămân deocamdată blocate de Rusia și de Iran.
De două decenii încoace s-au tot propus lucrări de infrastructură care să ducă la diversificarea surselor de energie. Pentru Europa de sud fusese prevăzut un Coridor al Gazului, proiectul Nabucco, prin care ar fi circulat gazul din Azerbaijan, Turkmenistan, Irak si din Orientul Apropiat, proiect la rândul lui eșuat. Uniunea Europeană căuta astfel să se poziționeze în regiunea Asiei Centrale și a Orientului Apropiat, anticipând momentul în care guvernele din aceasta zonă vor deveni „respectabile”.
Ideea era, desigur, aceea de a avea un avans față de Statele Unite, care considerau Iranul un stat terorist cu care nu pot fi întreținute relații comerciale. Strategia Uniunii Europene căuta totuși să ia în considerare și țări de tranzit care în momentul de față sunt supuse unui embargo politic, dar care au o importanță politică și strategică deosebită, cum e Bielorusia.
