Dacă am putea pune laolaltă atracția magnetică exercitată de ușurătatea unei existențe postmoderne detașate și povara unei potențiale vinovății și conformismul în relație cu trecutul, am avea un răspuns complet cu privire la motivele pentru care rolul intelectualilor critici s-a diminuat atât de mult după 1989. Foștii disidenți, eroii, sunt deopotrivă un spin în coasta concetățenilor lor (ex: memoria) și, aparent, un model perimat pentru o generație mai tânără al cărei potențial empatic este mai degrabă scăzut. Această formă complexă de uitare este, de fapt, cel mai mare pericol la adresa împământenirii valorilor democratice în regiune. Aceste societăți nu au avut o tradiție liberală extensivă și solidă la care să se întoarcă. Prin urmare, ele trebuie să prețuiască lecțiile mișcării disidente spre a câștiga o influență etică împotriva tentațiilor colectiviste și egalitare care mijesc sub pojghița subțire a politicii actuale.
Intelectualii critici au presupus că prin detectarea capcanelor istoricismului marxist și potențialului său totalitar vor anula elementele de atracție din toate ideologiile. S-a dovedit a fi, desigur, o iluzie. După 1989, mulți oameni s-au lăsat atrași de principii abia articulate și adesea autoritate. Am asistat la emergența doctrinelor legate de rasism, naționalism turbat și corporatism social. În aceste condiții, cât mai contează intelectualii în lumea politică postcomunistă? Avea oare dreptate Leszek Kołakowski să observe că dezamăgirea intelighenției față de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la o retragere din zona atitudinilor profetice?
Același Kołakowski consemna declinul tentației oraculare și dispariția acelei boli care poate fi numită idolatria politicii:
„Există cu mult mai puțină intenție de a oferi un sprijin necondiționat ideologiilor defuncte și mai multă înclinație pentru a sta deoparte de chestiunile politice, tendința logică de a te retrage în zone mai sigure și specializate. Ca urmare, probabil că avem acum mai puțini lunatici și escroci influenți, dar și mai puțini profesori intelectuali”.
În ceea ce mă privește, consider că intelectualii critici și-au păstrat șansa de a fi direct implicați în redefinirea și reconfigurarea spațiului public în Europa postcomunistă. Dezbaterile curente, tentativele revizionismului istoric și etnicizarea unor așa-ziși țapi ispășitori, oferă intelectualilor un rol vital ca pedagogi civici ai cetății. Ei abordează neliniștile zilelor noastre înarmați cu propriile lor patru decenii de experiență a umilirii, auto-flagelării și redeșteptărilor morale. În calitatea lor de spărgători de tabuuri și practicanți ai unei arte politice diferite, ei se fac apostolii gândirii neconvenționale.
Câtă vreme nu va exista o clasă politică credibilă, câtă vreme partidele politice vor fi incapabile să formuleze interese distincte care să reflecte angajamente ideologice coerente și consistente, intelectualii vor fi mereu necesari pentru continuarea tranziției democratice. Ralf Dahrendorf a fost cel care a formulat superb acest principiu: „acolo unde intelectualii sun tăcuți, societățile nu au un viitor”. A arătat în mod corect că într-o societate divizată în mod cronic și într-un spațiu public aflat permanent sub presiunea globalizării, rețeaua de idei și acțiune nu și-a pierdut potențialul de a revitaliza politica sau de a fi cea mai importantă sursă de libertate (After 1989).
De aceea, devine de o importanță vitală ca intelectualii să fie critici vizavi de derapajele morale care pun în pericol neexperimentatele democrații din Europa Centrală și de Est. Ei sunt cei care au suferit direct și dramatic consecințele limitării libertăților de bază și nu există niciun motiv să credem că vor uita prea ușor prețul pe care l-au avut de plătit pentru toate aceste privațiuni. Pe de altă parte, intelectualii trebuie să evite tentația auto-glorificării, dar și sentimentele unei anumite impotențe istorice. Deși nu sunt nici pe departe atotputernici, intelectualii liberali din regimurile postcomuniste rămân depozitarii speranței democratice.
