Chiar dacă nu se poate grefa oricui, fără pierderi, celebra sintagmă „desenul din covor” a cărturarului Henry James (1843-1916) – amintim că într-una dintre povestiri autorul americano-britanic lansa ideea că ar exista o temă, o amprentă personală ce traversează opera fiecărui artist al cuvântului, precum desenul repetitiv dintr-un covor – prinde chintesența scrisului lui Ion Druță (n. 3 septembrie 1928, s. Horodiște, Dondușeni), scriitorul moldovean care tocmai și-a sărbătorit cea de-a 95 aniversare. Debuta în volum acum 70 de ani, în 1953, cu volumul de schițe și nuvele La noi în sat; devenea faimos odată cu Frunze de dor (1957), „desenul (său) din covor”; după care a continuat să compună și să publice cu o tenacitate de adevărat maratonist al scrisului, doar în ultimii ani apărându-i câteva volumele de memorii – Căsuța de la Răscruce, Cartier, 2018; Despărțirea apelor, Cartier, 2020 ș.a. –, cărora s-ar putea să li se adauge (aflu din surse demne de încredere) un nou roman. Asta da, vitalitate omenească și creatoare!
Îngădui-mi-se să citez, pe post de urare de sănătate și inspirație, această confesiune a unui mare maestru, și el cât se poate de longeviv, și anume Katsushika Hokusai (1760-1849), dacă tot am pornit de la ideea de desen:
„De la vârsta de șase ani am simțit dorința nestăpânită de a desena forma lucrurilor. Pe la vârsta de cincizeci de ani, am expus o colecție de desene, dar nu mă satisface nimic din ce am realizat până la vârsta de șaptezeci de ani. Abia la șaptezeci și trei de ani am început să intuiesc, chiar dacă cu aproximație, adevărata formă și natură a păsărilor, peștilor și plantelor. Prin urmare, până la vârsta de optzeci de ani voi fi făcut mari progrese; la nouăzeci voi fi pătruns esența tuturor lucrurilor; la o sută, voi fi ajuns fără îndoială la un alt nivel, indescriptibil, iar dacă trăiesc până la o sută zece ani, totul, fiecare punct și fiecare linie, va avea propria viață. Îi invit pe toți cei ce vor trăi la fel de mult ca mine să țină minte această promisiune.”
Amintim că „bătrânul pe care l-a înnebunit arta desenului”, Katsushika Hokusai, zis și Huakivo-Royi, s-a stins la 89 de ani, înainte să fi ajuns la 90 de ani, și totuși nu se poate spune despre el că n-ar fi pătruns „esența tuturor lucrurilor”. Ion Druță al nostru a pătruns-o odată cu Povara bunătății noastre (1968); ce-a urmat a fost (este!) un parcurs de montagnes russes, cu înălțări și căderi, ce-i asigură un loc important în istoria literaturii noastre. Întrebarea este câți din cititorii lui Ion Druță i-au rămas fideli până la capăt, și dacă generațiilor tinere acest „desen din covor” druțian le mai spune ceva (în paranteză amintesc că în 2022, Teatrul Național „Mihai Eminescu” monta spectacolul Frunze de dor, după romanul omonim – ce vetust, ca să nu zic de-a dreptul datat, mi s-a părut textul druțian, plin de horboțele și găselnițe din lada de zestre ale bunicii; o montare frizând kitschul, în ciuda jocului actoricesc remarcabil al unor personaje).
Altfel spus, oricâte pagini umple un scriitor de-a lungul vieții – cu atât mai mult, lungi! –, tot la ideea paradoxală a lui Paul Valéry ajungem: „Un ideal literar: a reuși, în cele din urmă, să nu umpli pagina cu altceva decât cu cititorul.”
La mulți cititori, maestre Ion Druță!
