Se fac curând 11 ani de la trecerea în lumea celor drepți a Monicăi Lovinescu (1923-2008). Pierderea pentru spiritul democratic, anti-totalitar din România a fost imensă. Mărturisesc că nu m-am împăcat niciodată cu tăcerea din jurul operei Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Gândirea de centru-dreapta românească a avut și are nevoie de ideile lor pentru a-și menține credibilitatea și pentru a apăra spațiile libertății în prezent și viitor. Pentru mine a fost mereu uluitor să văd cum sunt aclamate memoriile unui marxist (de fapt un leninist, spre a fi mai exact) precum Ion Ianoși (volumul Internaționala mea apărut în 2012 la Polirom), cum s-a clădit o legendă în jurul celui care, între 1955 și 1965, a fost un zelos instructor la CC al PMR pe chestiuni de artă și cultură. În acei ani, mama Monicăi Lovinescu era arestată, condamnată, întemnițată și ucisă în Gulagul românesc. Unica ei „culpă” consta în refuzul de a conlucra cu regimul în eforturile de a o „influența” pe fiica de la Paris. Ion Ianoși a „evoluat”, a devenit un marxist maleabil și ductil, dar nu a spus niciodată clar că rupe cu comunismul în general, nu doar cu „excesele” lui Stalin, Dej ori Ceaușescu.
Un influent critic literar, Paul Cernat, nu ezita să așeze Internaționala lui Ianoși în topul cărților sale favorite apărute în anul respectiv: „Spectaculoasă, dar deloc ostentativă cronică a vieții unui eminent intelectual de stânga și a istoriei controversate pe care a străbătut-o. În opinia mea - cartea anului”. Ion Ianoși nu a fost „un eminent intelectual de stânga”, ci un proeminent intelectual comunist. Stânga leninistă din care a făcut parte Ion Ianoși a persecutat, a combătut, a denigrat și a strivit, de fiecare dată când a avut prilejul, stânga democratică. Chestiunea nu este doar că Ion Ianoși a cru au matin (spre a relua titlul unui faimos volum de memorii scris de Pierre Daix, apărut în 1976), ci, mai cu seamă, că el rămâne fidel acestui crez dezastruos și că nu puțini au găsit în orgolioasa sa perseverență un motiv de a-l ridica în slăvi.
A apăra comunismul, a refuza să admiți criminalitatea sistemului, este opusul onoarei intelectuale. Nu cred că există cineva care să se îndoiască de felul în care ar fi reacționat Monica Lovinescu și Virgil Ierunca vizavi de toate acele explozii de ditirambi la adresa lui Ion Ianoși. Nu am avut nimic personal împotriva esteticianului marxist, i-am dorit mereu numai bine. Dar n-am putut nicicând să tac văzând cum își revărsa în acel volum alergiile acumulate vreme de decenii, cum încerca să albească, firește dialectic, ceea ce este și va rămâne pe veci pătat de sângele milioanelor de victime inocente ale morbidului experiment comunist. De fapt, nu pasiunea marxistă a lui Ion Ianoși m-a interesat pe mine, ci felul cum este ea instrumentalizată de intelectuali tineri ori mai puțin tineri într-o Românie în care rănile totalitarismului comunist rămân deschise.
O spun cu deplină responsabilitate și convingere - în cultura românească a celei de-a doua jumătăți a veacului XX, Monica Lovinescu a fost cea mai bună cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului.
Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile împotriva ei din zona xenofob-stalinoidă (E. Barbu și echipa sa de trâmbițași neo-tribaliști) dădeau măsura unei lupte care a continuat și după decembrie 1989: aceea dintre susținătorii modernității politice și estetice, pe de o parte, și partizanii unui autarhism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică.
Ceea ce s-a petrecut apoi, mai ales după 2006, a confirmat cu alarmantă precizie temerile Monicăi Lovinescu. Criza valorilor s-a agravat. Între altele, este vorba de deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, dar și de resurecția discursului doctrinar al stângii radicale într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află (încă) abia la început. S-a configurat un curent intelectual, îndeosebi în zona neo-marxistă, pe care îl numesc al cinismului ludic. Pentru adepții săi, totalitarismul este un concept suspect, capitalismul liberal este un pericol cel puțin egal cu sovietismul, iar societatea deschisă este doar un mit politic care trebuie „deconstruit” fără reticențe și cât mai urgent.
