Relația dintre moderniștii ruși și promotorii Revoluției din Octombrie a fost una extrem de tumultoasă. Deși la prima vedere ar putea părea că modernistul rus nu face casă bună cu fanaticul militant bolșevic, simpla declarație de dragoste limpezește în multe ocazii apele acestei aparent bizare intersectări. Adițional, când dragostea față de partid se cere edificată, apar pustiitoarele lupte fratricide pentru așa-zis „necesara simplificare”.
Vechi tovarăși de drum artistic și reprezentanți de seamă ai avangardismului rus, Vladimir Tatlin (1885-1953) și Kazimir Malevici (1879-1935), par a se plia perfect pe această devastatoare ecuație. Tatlin, spre exemplu, nu se sfiește să declare abstracțiunile „ne-socialiste” ale lui Malevici ca pur și simplu intolerabile. Și toate acestea, în condițiile în care, în primii ani de după Marea Revoluție, aproape nimeni nu părea a le cere reprezentanților artelor să adopte o poziție sau alta. De pildă, nu trebuie uitat că Lenin avusese cu totul alte probleme în primii ani care au urmat preluării puterii, iar arta nu se afla cu siguranță pe agenda sa de încartiruire ideologică. Repet, nu de la început.
„Revoluția. Arta rusă 1917-1932”
Anatoli Lunacearski (1875-1933), primul Comisar al Poporului pentru Instrucția Publică (responsabil de cultură și educație) era cu siguranță un personaj straniu în ograda bolșevică, un individ aproape „civilizat”, trăit și instruit în Occident, iubitor al esteticii și, am putea spune, surprinzător de tolerant pentru prima misiune „roșie” ce-i va fi revenit. Observația nu face decât să confirme, într-o măsură mai mică sau mai mare, că moderniștii ruși își aveau încă soarta în propriile mâini în primii ani de după 1917. Lucrurile aveau să se schimbe curând și radical...
Întors în Rusia încă din 1914, Vasili Kandinski (1866-1944) a lucrat pentru o vreme la Comisariatul pentru Instrucția Publică, acolo unde se ocupa asiduu de planurile unei noi reforme în sistemul școlilor de artă (ba chiar avea câte ceva de spus și în deciziile noului guvern bolșevic privind achiziționarea unor opere de artă care urmau a fi distribuite variilor muzee provinciale). Dar nici măcar acest lucru nu înseamnă ceva concret, ci subliniază doar graba cu care personaje de tipul lui Tatlin s-au repezit să-și eviscereze -ideologic - confrații. Kandinski avea să se trezească relativ repede și, după doar 4-5 ani de muncă în folosul cauzei revoluționare, părăsea Rusia bolșevică pentru un Weimar cu mult mai atrăgător... pentru el, cel puțin, o Arcadie care încă îi mai putea hrăni iluzia autonomiei estetice (pleca în 1922 spre a preda la Bauhaus-ul lui Walter Gropius).
Malevici, pe de altă parte, a „rezistat” un pic mai mult sub noua configurație politico-ideologică și a predat până în 1928 la nou înființata Galerie a Culturii Artistice ruse (pentru el, lucrurile s-au stricat atunci când a fost obligat să treacă la arta figurativă, lucru pe care l-a detestat mereu și profund).
Desigur, lăsând la o parte excesele de zel inițiale ale unor Tatlin, mulți alți moderniști ruși s-au „deziluzionat” pe propria piele. În lumea compozitorilor, Serghei Prokofiev (1891-1953) avea să-și primească paharul cu venin abia în 1936, atunci când s-a întors acasă după ce petrecuse două decenii la New York. Noii promotori ai realismului științific (de data aceasta de o cu totul alta și cu mult mai proastă factură decât Lunacearski) îi imputau bietului Prokofiev „decadența” și „formalismul”, termenii preferați ai jargonului sovietic pentru a descrie fărădelegea. Întors absolut voluntar în patria-mamă, Prokofiev s-a văzut nevoit să renunțe la „floricelele burgheze” și a început să compună, simplu și melodios, pentru mase.
Sergei Prokofiev: Geniul în umbra lui Stalin
Problema adaptării ținea până la urmă și de natura personală a omului. Așa se explică, poate, cum Dmitri Șostakovici (1906-1975), cu mult mai serios și inexpugnabil ca Prokofiev, a fost făcut una cu pământul în 1936, chiar în Pravda. „Haos în loc de muzică”, numele articolului de înfierare, a făcut practic mai mult decât să forțeze un compozitor să adopte linia realismului socialist. Era un mesaj foarte clar, o amenințare fățișă la adresa breslei.
Mult mai apoi, când aceste „urecheli” publice (precum cea din Pravda, din 1936) ar fi părut mai degrabă o dojană paternalistă, tragedia moderniștilor prindea cu adevărat conturul totalitar pe care îl știm astăzi. Pe 12 august 1952, paranoia lui Stalin a făcut ca cinci scriitori idiș, foști membri ai Comitetului Evreiesc Anti-fascist și altădată în grațiile regimului, să fie executați în ceea ce s-a chemat Noaptea Poeților Asasinați. Același tip de regim arbitrar l-a constrâns și pe Boris Pasternak (1890-1960) să refuze în 1958 Premiul Nobel acordat pentru romanul său neconvențional, Doctor Jivago. Brutalitatea aceasta fără margini a regimului sovietic și vulgaritatea directivelor sale culturale au făcut în cele din urmă imposibilă creația modernistă. Există însă și o morală a acestei povești sumbre: ca precondiție a modernismului, libertatea artistică trebuie să ocupe o poziție inatacabilă.