Lucrarea din 1920 a lui Lev Davidovici Troțki, Comunism și terorism, veștejește fără urmă de reținere ceea ce autorul diagnostica în mod disprețuitor a fi moralitatea filistină de tip quaker. Ca violență a limbajului, volumul se află la paritate cu pamfletul lui Lenin „Revoluția proletară și renegatul Kautsky”. Revoluțiile sunt întemeiate pe violență, nu există nicio justificare pentru timiditate, pentru jumătăți de măsură. La fel ca Lenin, Troțki propunea o filosofie ultra-partizană a politicului: Care pe care? Violența exterministă era sacralizată în fraze care te fac să te înfiori. Nici cea mai mică urmă de compasiune pentru cei aneantizați în malaxorul unei revoluții fantasmate. Lenin a dorit să-l numească în fruntea Cekăi, poliția secretă bolșevică. Troțki a refuzat din rațiuni personale, nu pentru că i-ar fi repugnat teroarea în masă. În martie 1921, alături de Lenin și ceilalți corifei bolșevici, a decis suprimarea insurecției de la Kronstadt. Spre a relua distincția lui Albert Camus, bolșevicii erau revoluționari, marinarii de la Kronstadt erau revoltați. Gulagul s-a născut atunci când Troțki era mâna dreaptă a lui Lenin.
În ultimii ani de viață ai lui Vladimir Ilici, Troțki a cerut militarizarea sindicatelor și a susținut alte măsuri menite să sufoce minimele vestigii democratice. Abia în clipa când a realizat că riscă să piardă în lupta cu supraveghetorul aparatului, Koba Djugașvili, cunoscut ca Stalin, Troțki a devenit un îndârjit avocat al democrației interne de partid. Dar nu a pus sub semnul întrebării religia partidului așa cum o revelase Lenin.
Citând în 1924 proverbul englez „Right or wrong it’s my country”, Troțki își mărturisea, de o manieră de-a dreptul evlavioasă, iubirea față de Partid: „Right or wrong it’s my Party”. Această psihologie a devoțiunii necondiționate avea să facă ravagii în deceniile următoare. Pe ea a pariat Stalin în anii Marii Terori.
De ce a pierdut Troțki în lupta cu Stalin, personajul pe care l-a descris drept „cea mai eclatantă mediocritate din Comitetul Central”? Tema cere un eseu separat. Să spun doar aici că una din rațiuni a fost non-bolșevismul lui Troțki din perioada de până la revenirea în Rusia, în 1917. Suferea, așadar, de un deficit de legitimitate pe care Stalin, Zinoviev și Kamenev au știut să-l exploateze și să-l hiperbolizeze. Apoi, era starea de epuizare a aparatului bolșevic, lipsa de suport pentru frazeologia bombastic-internaționalistă a facțiunii troțkiste (din care a făcut parte și Cristian Rakovski).
După 1933, în exil, Troțki a început să opereze cu conceptul de totalitarism pentru a descrie sistemele birocratic-dictatoriale din URSS și din Germania nazistă. A respins însă cu mânie ipoteza conform căreia statul întemeiat de Lenin și de el în 1917 ar fi fost de la început un experiment totalitar. A preferat să vadă în Stalin un trădător al programului pretins emancipator al bolșevismului, a scris rânduri înflăcărate despre tânărul Lenin.
În ultimii ani de viață, a încercat să termine o biografie a lui I. V. Stalin. N-a apucat, dar ultimele rânduri spun limpede cum vedea el istoria comunismului rus sub Djugașvili: dacă Iuda ar fi ajuns să scrie versiunea sa asupra patimilor lui Isus, el ar fi apărut drept adevăratul discipol, iar ceilalți apostoli drept trădători infami. În articole și în corespondența personală îl numea „Cain-Djugașvili”. Acesta, la rândul său, citea zilnic Buletinul Opoziției, făcea însemnări atente pe cărțile inamicului său mortal. Pregătea metodic răzbunarea finală.
