Originala carte a lui Andrei Oișteanu, Inventing the Jew, umple un gol istoriografic important pentru că documentează cantitatea enormă de stereotipuri antisemite prezente în infrastructura culturilor central și este-europene (etnotipuri înrădăcinate în anxietăți, invidii, ranchiună, ignoranță, etc.). În cosmologia conspirativă iudeofobă, evreul a fost concomitent hiperbolizat ca laș și omnipotent, înspăimântător gigant și dezgustătoare lepădătură, plutocrat inuman și revoluționar subversiv.
Așa cum a spus-o istoricul francez Léon Poliakov, imaginarul antisemit este bazat pe o cauzalitate diabolică. Este o concluzie cu adevărat relevantă de vreme ce fantasmele antisemite (unele moștenite din perioada pre-comunistă, altele legate de turbata versiune național-stalinistă a lui Nicolae Ceaușescu) au continuat să bântuie discursul public românesc, precum și sfera privată. În cartea mea, Fantasmele salvării, am arătat la rându-mi că antisemitismul rămâne un mit cât se poate de viguros (și periculos), în special în vremuri de confuzii axiologice majore.
Inventarea evreului indică tocmai acele condiții culturale, religioase și economice care au condus gradual, la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, la o intensificare a persecuțiilor rasiale antisemite, urmată de măsuri legislative, judiciare și exterminatorii în timpul dictaturii lui Ion Antonescu.
Din nefericire, unii din cei care au apărat și susținut asemenea viziuni erau membri respectați ai intelighenției și lideri ai partidelor politice cărora le fusese asigurat un loc în parlament pe cale democratică. Balansând între portretul fizic al evreului imaginar (descris adesea ca hidos, murdar și pistruiat) și portretul moral (care accentua inteligența șireată și lașitatea îngrozitoare), Andrei Oișteanu ne arată șocanta transformare a unui Celălalt necunoscut într-un dușman înzestrat cu anumite calități (sau vicii) demonice și șanse puține la mântuire.
Propaganda populistă, mitologiile locale, convingerile politice, legendele populare, miturile urbane, poveștile false (contrafăcute), obsesiile ideologice și jumătățile de adevăr au impus cu toate un dualism radical cu consecințe discriminatorii evidente pentru populația evreiască a statului român interbelic.
Ar fi disproporționat să spunem că România fascistă a atins vreodată frenezia grotesc înregimentată din Germania nazistă. Niciun ierarh bisericesc nu a interzis lectura Vechiului Testament și niciun teolog respectat nu a vorbit despre un „Iisus arian”. Cu toate acestea, a fost arătată mult prea puțină compasiune pentru populația evreiască din Basarabia înainte ca aceasta să fie condamnată la moarte de către trupele militare românești la ordinele mareșalului Antonescu („Aliatul uitat al lui Hitler”, cum îl numea istoricul Dennis Deletant). Stereotipurile populare, dementul utopism intelectual și politicile totalitare de stat s-au contopit cu toate în oroarea care a fost Holocaustul.
Inventarea evreului nu reprezintă o descriere istorică a multiplicării și dispariției stereotipurilor antisemite. Nu este pe deplin clar cât de relevante au fost, spre exemplu, mitologiile locale ale țăranilor români (datând de la începutul sec. XIX) în contextul politic complet diferit din iunie–iulie 1941, când a avut loc abominabilul pogrom de la Iași. Cum putem explica absența în România a pogromurilor postbelice de tipul Kielce? Dispar oare mai repede stereotipurile etnice din culturile orale sau din societățile cu o rată a alfabetizării mai scăzută? Există oare o mai puternică înclinație către prejudecăți în locurile în care cuvântul scris circulă mai rapid?
Acestea sunt întrebări la care Andrei Oișteanu nu se precipită să ofere un răspuns imediat. Ceea ce ne oferă el, în schimb, este un foarte util și minuțios compendiu al stereotipurilor antisemite, dintre care unele au persistat inclusiv în perioada comunistă (1947–1989), atunci când au pătruns pe ascuns și în ideologia oficială. Multe din aceste iluzii paranoide au renăscut prin retorica agresivă și toxică a lui Corneliu Vadim Tudor (1949–2015), fostul sicofant al lui Nicolae Ceaușescu, care, după 1990, a condus xenofobul Partid România Mare și a fost membru al Parlamentului European.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
