Exact acum treizeci și șase de ani, în februarie 1983, a început colaborarea mea cu postul de radio Europa Liberă. Primul text transmis se intitula „Nicu Ceaușescu și socialismul dinastic în România”. Vreme de aproape 20 de ani am scris săptămânal. Apoi mai rar, dar nu am contenit să transmit comentarii, recenzii, opinii despre idei, evenimente, politică, istorie. O fac și acum. Europa Liberă a fost numele unei tribune a rezistenței democratice românești. Ura regimului comunist pentru acest post de radio era ura beznei în raport cu lumina. Grație Europei Libere, spălarea pe creier organizată sistematic de regim a capotat mizerabil. Sunt mândru că am putut fi activ de acea parte a baricadei.
Am încă scrisorile primite de la regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Românesc. Într-una din ele îmi scria, după ce începusem să primesc amenințări cu moartea: „Welcome to the club”. Vlad era ironic, dar clubul celor direct vizați de Securitate era real. Dezinformarea se făcea în varii direcții: ziare periferice în care apăreau scrisori indignate de la presupuse victime ale comunismului, ponegriri, invective, utilizarea unor cozi de topor întotdeauna gata să-și ofere serviciile cui plătește mai mult, șantajul, mita, presiunile psihologice. Nu ni se ierta impactul, popularitatea, faptul că rosteam acolo adevărul, la un ceas al minciunii celei mai nesimțite.
Cel mai mult deranja credibilitatea. N-am avut norocul să-l întâlnesc pe Noël Bernard, dar el a rămas pentru mine modelul jurnalistului onest, al comentatorului lucid. Vlad Georgescu, la rândul său, a continuat linia lui Bernard, a menținut și a încurajat standardele autentice de curaj și onoare jurnalistică. Pe mine, Vlad m-a îndemnat să-mi urmez consecvent cariera academică. A scris una din primele scrisori de recomandare pentru mine.
La un moment dat m-a întrebat: „Cum se face că și dumneata, și Vladimir Socor, deși veniți din familii de cunoscuți ilegaliști, sunteți atât de categoric anticomuniști?” Țin minte că i-am răspuns că era vorba de o cunoaștere din interior a unui cosmos politic amoral, bântuit de amintirile atâtor intrigi, crime, trădări și vendete. Istoricul Vladimir Socor lucra, pe atunci, la serviciul de cercetare al Europei Libere. Era (și este) unul dintre cei mai avizați cunoscători ai comunismului din România. La moartea lui Valter Roman, în 1983, a scris un text memorabil, pornind de la un eseu al lui Isaac Deutscher.
Am scris și eu articol despre Valter Roman, se intitula „Gustul amar al conformismului”, este inclus în volumul Arheologia terorii (Curtea Veche, 2008). Știu că, în pofida faptului că este un text cât se poate de echilibrat, Petre Roman a fost extrem de iritat. Mă rog, dl Roman este și azi prizonierul iluziei că tatăl său, activist important al Cominternului, a fost un exponent al stângii democratice, nu al celei staliniste. Dar nu expertiza istorică și nici onestitatea îl caracterizează pe primul premier fesenist.
Primeam de la Vlad Georgescu scrisori scurte, uneori de un singur rând: „Ce știi despre Foriș?” Urma un articol, poate mai multe. Așa am ajuns să explorez pe unde scurte istoria comunismului din România și din alte țări europene. A prins ființă un serial care, în multe privințe, era ceea ce Danilo Kiš a numit „o enciclopedie a morților”. Când am întâlnit-o prima oară pe Ana Blandiana, în martie 1990, țin minte că a rămas foarte surprinsă descoperind că nu eram un „domn cu pipă” care istorisește lucruri din tinerețea sa zbuciumată...
