Se spune că relația unei țări cu propriii ei emigrați reprezintă un test al maturității naționale. Probabil că la acest lucru se gândea și ambasadorul Republicii Cehe la Paris, Petr Drulák, cel care l-a vizitat joia trecută pe marele scriitor Milan Kundera spre a-i reda cetățenia cehă. Aceasta îi fusese retrasă de către autoritățile comuniste cehoslovace, în urmă cu 40 de ani, după publicarea celui mai politic roman al său, Cartea râsului și a uitării, acolo unde scriitorul ilustra magistral efectele dominației totalitare și „lobotomizarea” unei întregi națiuni.
Kundera, 90 de ani, a emigrat în Franța în 1975, forțat de contextul politic, excluderea sa din partid pentru „activități anti-comuniste” și hărțuirea constantă a autorităților. Primăvara pragheză fusese un eveniment crucial în viața scriitorului. Cu un an înainte, în iunie 1967, la cel de-al IV-lea Congres al Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci, Kundera deplângea soarta unei culturi aflată sub asediu totalitar, alături de Ludvík Vaculík, Ivan Klíma și alții. Intervenția sa i-a atras eliminarea din poziția pe care o avea în cadrul institutului de film din Praga. În 1968, avea să-și piardă dreptul de a mai publica în țară și toate operele sale anterioare au fost scoase din librării.
Pentru următorii șapte ani, Milan Kundera a fost, potrivit propriei descrieri, „un cadavru, cineva care nu mai există”. Este și motivul pentru care, atunci când a primit invitația de a preda la Universitatea din Rennes (1975), șederea lui în Franța a devenit definitivă și nu s-a mai considerat vreodată un emigrant.
După 1989, a refuzat să se reîntoarcă „oficial” acasă și, cel mai probabil, cele câteva călătorii personale au fost efectuate într-un perfect anonimat. Devenit cetățean al patriei adoptive în 1981, Milan Kundera a scris doar în franceză în a doua parte a vieții. Romanul Ignoranța, apărut în 2000, reprezintă un efort de a submina înțelesurile mitice ale nostalgiei sau ale „suferinței reîntoarcerii” (nostos&algos, din greacă). Minunându-se de multele traduceri ale conceptului (homesickness, Sehnsucht, stýskat se), scriitorul nu făcea decât să indice precaritatea propriei sale stări emoționale, una care rămâne pur afectivă, imaginară și imposibil de transpus în limbaj (mai ales într-unul național).
Kundera însuși se oprește la spaniolul añoranza, despre care spune că derivă din catalanul enyorar, desprins la rându-i din latinescul ignorare. Încă din primele pagini ale romanului, suntem confruntați cu o concluzie personală: în această lumină etimologică, nostalgia pare ceva similar durerii ignoranței, durerii de a nu ști. Nu mai este atunci de mirare de ce Kundera respinge reîntoarcerea simbolică a lui Odiseu și se concentrează asupra aventurilor călătoriei, ceea ce numește autentica dolce vita.
Personajele din Ignoranța, Irena și Josef, sunt chiar doi emigranți cehi care revin acasă după 20 de ani. Kundera numește acest eveniment „Marea Reîntoarcere” și conchide că cei doi nu pot juca decât rolul de „mare victimă” sau „mare trădător”. Autorul ne arată cum Irena este mereu tratată condescendent de francezi, văzută ca o tânără femeie chinuită, interzisă în propria țară. Mai mult, când Irena și Josef aleg să revină în Republica Cehă, ei sunt acuzați de două „păcate” mitice: trădarea națiunii și faptul de a se fi bucurat de acea dolce vita, de viața ușoară (nici ei, cum se spunea pe meleaguri românești după 1989, „nu mâncaseră salam cu soia”). Josef devine trădătorul, Irena, oportunista. Mesajul lui Kundera este ucigător: „Țările comuniste au aruncat anatema asupra emigrației, considerând-o cea mai odioasă dintre trădări”.
Atitudinile negative față de cei care emigraseră înainte de 1989, oscilând între respingere și xenofobie latentă, au caracterizat, așa cum spunea și dramaturgul Milan Uhde (fost semnatar al Cartei 77, născut în Brno ca și Kundera), „trauma anti-emigranți a politicii cehe”. Așa se face că, pentru foarte multă vreme după prăbușirea comunismului, cetățenii cehi nici n-au dorit, nici nu au fost pregătiți să se exprime asupra unei chestiuni extrem de sensibile. Până la urmă, au fost versurile poetului naționalist Viktor Dyk („De vei pleca, nu voi pieri/de mă vei părăsi, vei muri”), atât de cunoscute cehilor, cele care au aprins imaginația politică adoptată de către fostul regim comunist: avertismentul patriei-mamă împotriva emigrației și exilului! După 1989, acest avertisment avea să capete o nouă rezonanță odată cu „marea reîntoarcere”.
Astăzi, la 30 de ani de la prăbușirea comunismului și după aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană, tabuurile din jurul întoarcerii emigranților cehi par a fi depășite. Se estimează că, în perioada 1948–1989, peste jumătate de milion de oameni au emigrat din Cehoslovacia. După Revoluția de catifea, mii și mii s-au reîntors plini de speranță. Nu și Kundera, care a rămas un sceptic și un moralist. Mulți alții au revenit în Occident după experiențe mai puțin fericite în post-comunismul ceh.
Scriitorii țărilor mici care reușesc să-și facă un nume afară sunt adesea acuzați de către concetățenii lor de a-și fi „internaționalizat” arta, de a-și fi obscurizat cele mai profunde și autentice impulsuri creative. Este dificil de spus dacă această ostilitate izvorăște din insecuritate națională, preocupare autentică sau simplă invidie.
Vreme de ani de zile, cehii au avut o relație ambivalentă și inconfortabilă cu Milan Kundera. Cele mai multe romane ale sale rămân netraduse în limba maternă. Ceea ce păreau ei să deteste nu era neapărat faptul că scriitorul părăsise țara și alesese Franța drept casă, și nici anticomunismul unui scriitor care fusese el însuși un vocal membru al partidului la sfârșitul anilor 1940. Până la urmă, mulți alți emigranți cehi avuseseră o traiectorie similară. Ceea ce i-a deranjat cel mai tare pe cehi a fost, de fapt, succesul incredibil pe care l-a avut Kundera afară. Și poate că ceea ce spunea cândva Oscar Wilde se aplică și relației lui Milan Kundera cu propria țară: „Singurul lucru care nu poate fi iertat este talentul”.