Linkuri accesibilitate

Despre originile istorice ale antisemitismului


O zicere pe care fiecare evreu din Ucraina va fi auzit-o de nenumărate ori este: „Putem pune oricând la cale un alt Babi Yar pentru voi”. Aceste declarații, alături de numeroase tentative de a rescrie istoria pe acordurile nostalgiei după epoca nazistă, nu fac decât să indice faptul că pericolele antisemitismului pândesc la tot pasul. Buna informare cu privire la evoluția istorică a fenomenului este absolut esențială. Unul din istoricii care ne-au lăsat o admirabilă operă de edificare și ne-au arătat ramificațiile antisemitismului, în diferite perioade și în varii colțuri de lume, a fost și Léon Poliakov (1910–1997).

Spre deosebire de alți cărturari evrei, Poliakov n-a crezut niciodată că proiectul antisemitismului era „încastrat” în paginile scripturilor. Pe de altă parte, așa cum ne amintea tot el, „evreul și creștinul deopotrivă au pretins Dumnezeul lui Avraam drept autoritate, ambii au crezut că sunt interpreții unici ai voinței lui Dumnezeu și ambii au venerat aceeași carte sacră, deși au interpretat-o în propria lumină”. Poliakov a recunoscut faptul că mulți evrei, din pricina interpretării originale a acelei cărți, n-au simțit nicicând că ar face parte din societatea romană. Au existat, desigur, și excepții: câțiva evrei au luptat în legiunile romane, alții au devenit oameni de afaceri și medici de succes, iar alții chiar au găsit de lucru la curte ori altundeva în aparatul administrativ. Însă n-a existat nicio „problemă evreiască” în Roma, deși evreii au încercat de două ori, fără succes, să elibereze Palestina de sub dominația imperială.

Cu toate acestea, așa cum scria același istoric francez (născut la Sankt Petersburg pe 25 noiembrie 1910) în Histoire de l’antisémitisme (patru volume apărute în perioada 1956–1977), în zorii creștinătății au luat naștere, de fapt, și primele sentimente anti-evreiești. Motivul a fost rivalitatea dintre creștini și evrei pentru privilegiul de a deveni aleșii lui Dumnezeu în ochii propriilor comunități. În această competiție, evreii au fost plasați în rolul conspiratorilor împotriva „Salvatorului rasei umane”. Ca să fim înțeleși, li s-a permis să existe, însă au fost supuși tuturor tipurilor de persecuții, inclusiv masacre și expulzări de pe tot cuprinsul Europei. Pentru a întări această viziune dementă, au fost conturate miturile conform cărora evreii ar fi lucrat alături de Diavol spre a comite nenumărate rele, de la vrăjitorie și crime rituale, la tot felul de alte solomonii.

A existat, așadar, o lungă perioadă de căutare și pedepsire a aghiotanților Răului și nimeni nu poate spune câte vrăjitoare au fost arse pe rug în Europa între secolele XIV și XVII. Probabil că numărul victimelor este enorm. Tot în această perioadă, Diavolul a evoluat dintr-un principiu moral al Răului într-o personalitate puternic individualizată, încornorată și hâdă. Transformarea a avut loc tocmai în momentul în care puternicul concept de „evreu ticălos”, dedat fărădelegilor, s-a cristalizat și s-a răspândit de-a lungul și de-a latul lumii creștine.

Mai mult, până în secolul XVI, culturile europene au fost marcate de tensiunea dintre revendicarea originilor din lumea biblică și eforturile lor de a exprima aspirații naționale în termenii unor caracteristici unice ale propriilor grupuri. O astfel de noțiune biologică a rasei, precum și relația ei cu persistente trăsături morale, intelectuale și spirituale, a apărut, de pildă, din tentativa spaniolă de a separa „noii creștini” (convertiții de la iudaism și islam) și „vechii creștini” (cei cu origini așa-zis spaniole vizigote). Așa au apărut genealogiile rasiale și accentul pe „puritatea sângelui”. Așa au apărut, de fapt, tiparele sentimentului anti-evreiesc. Formele lor au persistat, deși uneori mai puțin intens, până în perioada modernă. Din păcate, așa cum au remarcat după Al Doilea Război Mondial (și deci după Holocaust) Moshe Dayan și alții, ele persistă până în zilele noastre.

Odată cu Iluminismul, Biblia n-a mai fost acceptată automat ca referință a originii rasei umane. Respingerea creștinismului a însemnat și respingerea rădăcinilor sale iudaice. În viziunea unora ca Léon Poliakov, Voltaire devine principalul suspect al declanșării „noului antisemitism”, plecând nu de la rolul iudaic într-o lume creștină, ci de la un rol iudaic rasial într-o lume europeană seculară. Răsturnarea imaginii iudeo-creștine a omului și a locului său în lume a dus la goana după alte construcții ale originii umanității și, mai semnificativ, la emergența națiunilor europene.

Lupta împotriva Bibliei și împotriva personajelor Scripturii, începând cu Iluminismul și mai ales după, a dus la un război de exterminare împotriva oamenilor, în special în termenii elaborării mitului arian la începutul secolului XIX, ai respingerii genealogiilor biblice ale omului occidental, cu consecințe dezastruoase pentru timpurile noastre. Motivele pentru această lungă și deprimantă istorie a antisemitismului, văzută ca rejectare a valorilor biblice (în special), merită cu siguranță o analiză infinit mai detaliată...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG