La rugămintea unor muncitori de la uzina de tractoare din Chișinău de a li se explica ce prezenta și prin ce era „dăunătoare” pictura abstracționistă, despre care vuia presa sovietică de câțiva ani buni de zile, redacția săptămânalului „Cultura Moldovei” publica la 24 februarie 1963 un material edificator, semnat de criticul de artă A. Lebedev.
Dintre toate „curentele reacționare” apărute în „arta burgheză”, abstracționismul era catalogat ca „cel mai reacționar”. Ca și futurismul sau cubismul, abstracționismul se făcea vinovat de negarea artei ca mijloc de cunoaștere a realității și de educare a poporului. Abstracționiștilor li se imputa nerecunoașterea conștiinței și experienței umane. Lucrările lor sunt descrise ca niște combinații „fără sens” de pete colorate și linii, rupte de realitate.
Se arăta că abstracționismul a apărut înainte de Primul Război Mondial și că printre promotorii lui au fost pictorii ruși C. Malevici, V. Kandinsky sau M. Larionov, numai că „poporul” n-ar fi acceptat arta lor „caraghioasă”, boicotându-le expozițiile. După cel de-al Doilea Război Mondial „citadela abstracționismului” s-a mutat din Europa Occidentală în Statele Unite ale Americii.
Deși se admitea că printre pictorii abstracționiști erau și „artiști cinstiți”, totuși, în marea lor majoritate ei erau văzuți ca „niște escroci pentru care banii ușor câștigați sunt principalul stimulent în artă”. De dragul banilor, „abstracționiștii” erau în stare să inventeze „cele mai năstrușnice” moduri de a picta. Culmea, după cum aflau oripilați oamenii de la strung, unora dintre „acești afaceriști în artă” le-ar fi pictat „tablourile” maimuțele, papagalii, măgarii sau modelele care, mâzgălite cu diferite culori, erau puse „să sară și să se tăvălească pe pânze”.
Și, principalul, ce trebuiau să rețină muncitorii de la uzina de tractoare, era că abstracționismul era profund „inuman”. Acestui curent de „artă burgheză” îi era străin frumosul. „Abstracționismul, se căznea să dea verdictul criticul de artă, A. Lebedev, nu tinde să dezvăluie viața norodului”, ci „îl dușmănește”. Desconsiderarea trăsăturilor naționale și „cosmopolitismul” erau alte lacune atribuite abstracționiștilor. În concluzie, după cum se sublinia, numai arta „realismului socialist” era nemuritoare, pe când cea abstracționistă era „menită pierii”. Sfârșitul ei, dădea ca sigur vizionarul critic de artă, „se apropie cu pași repezi”.
