Asumarea trecutului, inclusiv responsabilitățile politice ale unor oameni apropiați, este întotdeauna o operațiune dificilă din punct de vedere psihologic. Nu este un lucru ușor să faci distincția între familia biologică și cea politică. Dar a nu recunoaște lucruri ce țin de ordinea evidenței, a idealiza niște oameni numai pentru că s-a întâmplat să-ți fie rude ori cunoștințe apropiate, situații în care vor fi fost cât se poate de normali, ori chiar tandri și generoși, ignorând rolul lor în mișcările totalitare (mai important ori mai puțin important, acest lucru îl evaluează istoricii) ține de un subiectivism incurabil.
Svetlana Allilueva (1926-2011) a scris 20 de scrisori către un prieten în care a povestit lucruri îngrozitoare despre tatăl ei, Iosif Vissarionovici Djugașvili-Stalin. Mărturia ei rămâne proba irefutabilă a implicării lui Stalin în asasinarea marelui actor Solomon Mikhoels (1890-1948). Băiatul guvernatorului nazist al Poloniei, Frank, a agonizat în textele sale privind responsabilitatea familiei sale. Cartea istoricului de la Berkeley Yuri Slezkine, The Jewish Century explorează tocmai aceste relații conflictuale, tensiunile pe care el le așază sub semnul unui paricid simbolic. Sigur, Sergo Beria l-a romantizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria (1899-1953), dar alți copii ai magnaților staliniști au fost mai puțin dispuși să se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de externe stalinist din anii ’30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, Whisperers aflăm ce rol important joacă azi Aleksei în mișcarea Memorial, fiul lui Konstantin Simonov (1915-1979), un scriitor care a servise cu zel comunismul.
Fiul lui Zygmunt Modzelewski (1900-1954), ministrul de externe al Poloniei stalinistului Bolesław Bierut (1892-1956), istoricul Karol Modzelewski (n. 1937) a scris, în 1964, împreună cu Jacek Kuroń (1934-2004), unul dintre primele manifeste anti-totalitare din Europa de Est post-stalinistă, a fost arestat și condamnat de regimul Gomułka. Ulterior, a fost unul dintre consilierii lui Lech Wałęsa (n. 1943) și senator pe lista Solidarității. Arhitectul László Rajk, fiul protagonistului procesului-spectacol de la Budapesta din 1949, a fost un lider al Opoziției Democratice din Ungaria, apoi parlamentar din partea Democraților Liberi.
Fiul lui Rudolf Slánský, un stalinist ucis de colegii săi staliniști în marea înscenare antisemită numită „procesul de la Praga” din octombrie 1952, a fost membru al Cartei 77 și a fost numit de Václav Havel (1936–2011) primul ambasador al Cehoslovaciei libere și democratice la Moscova (la scurt timp după revoluția de catifea), a fost apoi ambasador al Republicii Cehe la Bratislava. Ginerele Anei Pauker, doctorul Gh. Brătescu, a scris lucrări excelente de analiză a terorii staliniste. Fiul lui Matei Socor, autorul muzicii imnului de stat al RPR, istoricul Vladimir Socor (n. 1945) a lucrat la secția de cercetare a postului Radio Europa Liberă, a scris studii remarcabile despre comunismul românesc, est-european și sovietic, și este în prezent un respectat analist al spațiului post-sovietic. Tatăl poetului disident lituanian Tomas Venclova (n. 1937) a scris imnul de stat al RSS Lituaniene, fiul său a sfidat birocrația profitocratică. Mama lui Adam Michnik (n. 1946) a fost autoarea unui manual stalinist de istorie pentru tinerii polonezi. Și exemplele ar putea continua...
