„Războaiele și revoluțiile […] au determinat până acum fizionomia secolului XX”. Cu aceste cuvinte își începea Hannah Arendt studiul său despre mișcările revoluționare (On Revolution, London: Penguin Books, 1973, p. 11). Războaiele continuă să fie determinante (vezi fie doar Siria), dar natura revoluțiilor s-a schimbat, după cum s-a modificat și relația dintre război și revoluție. Un caz paradigmatic rămân revoluțiile din 1989–1991 din Europa de Est și Rusia. Vladimir Tismăneanu scria la un moment dat: „este limpede azi că ciclul istoric inaugurat de Primul Război Mondial, acapararea bolșevică a puterii în Rusia în octombrie 1917 și lungul război ideologic european care i-a urmat au ajuns la sfârșit” („Introducere” la Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor, Iași: Polirom, 1999).
Au existat nenumărate discuții, în ultimii aproape treizeci de ani, despre natura acestor evenimente. Când Timothy Garton Ash vorbea despre „refoluții”, se gândea la o combinație de reformism politic și consecințe revoluționare profunde ale acțiunii directe. Leslie Holmes le-a numit revoluții „de respingere” și, în cazul Europei de Est, ele au avut o dublă ambiție: să respingă nu doar comunismul, ci și dominația sovietică cu care era asociat (The End of Communist Power, Oxford: Polity Press, 1993). Jürgen Habermas le-a numit „revoluții de rectificare”, în fapt o tentativă de a depăși distorsiunile „socialismului real existent” și recunoașterea faptului că logica acumulării capitaliste a dărâmat „zidurile chinezești” (pentru că, nu-i așa, Manifestul Comunist a descris felul în care mărfurile ieftine obligă toate națiunile să adopte modelul capitalist de producție) ale societăților pre- și postcapitaliste („What Does Socialism Mean Today? The Rectifying Revolution and the Need for New Thinking on the Left”, New Left Review, 183, Sept.-Oct. 1990).
În secolul XIX, ideea revoluției politice fusese combinată cu agenda socială, în special de către Karl Marx, plecând de la convingerea că, printr-un act de ruptură politică, societatea se poate elibera nu doar de sub opresiune, ci și din contingențele istoriei. Această idee a stat la baza proiectului pe care Lenin și Stalin au încercat să-l implementeze în Rusia și, după Al Doilea Război Mondial, în Europa de Est. Privite astfel, evenimentele din 1989–1991, când țările est-europene au alungat, una după alta, duhurile rele ale comunismului, au reprezentat atât respingerea unui anumit sistem de putere, cât și repudierea filosofiei sociale aflată la baza sa.
Revoluția rusă a fost prima tentativă mare de a implementa teoria revoluționară marxistă și prima de a construi o societate bazată pe respingerea modernității occidentale. Acest proiect utopic a decuplat limbajul politic de rațiunea pragmatică și l-a înlocuit cu o practică politică generatoare de închidere și exclusivism. Chiar și atunci când liderii sovietici au fost extrem de „naționali” în practică, tensiunea dintre universalism și particularism n-a dispărut. Pentru a înțelege ce anume s-a sfârșit în 1989–1991, trebuie să analizăm cu maximă luciditate concepțiile pe care le avem cu privire la revoluții pentru că fiecare dintre ele reprezintă, în sine, o teorie a politicii și un concept al epocii de care aparțin.
În Rusia, Gorbaciov a fost primul care a realizat că alegerea care trebuia făcută era între reformă și revoluție, în cel mai profund sens al filosofiei, eticii și practicii politice. Astfel, a căutat să depășească prăpastia dintre scopuri și mijloace, precum și dubla conștiință. Antirevoluționismul său, privit astfel, a fost unul integrativ. Tragedia vieții lui a rămas însă aceea că disoluția comunismului ca sistem politic a fost acompaniată și de dispariția Uniunii Sovietice ca stat. Rămâne faptul că Gorbaciov a respins formula lui Marx despre revoluții ca „locomotive ale Istoriei”. Pentru el, această opțiune n-a fost vreodată acceptabilă, dar nici nu a putut anticipa efectele în cadrul Blocului. Metaforic vorbind, perestroika a fost, și ea, o formă de revoluție, însă spre deosebire de prietenul său de-o viață, Zdeněk Mlynář, care înțelesese după Primăvara de la Praga că nu poate exista vreodată o versiune democratică a leninismului, Gorbaciov a rămas fidel până la capăt proiectului de modernizare a dogmei din 1917. S-a înșelat.
Așadar, sfârșitul epocii comuniste a implicat o transformare teoretică profundă care a afectat nu doar fostele țări comuniste, ci lumea, în general. A reprezentat, dacă vrem, un moment de răscruce cu nimic mai puțin profund, prin efectele sale, decât 1789 sau 1917...