Linkuri accesibilitate

Despre revoluții și cicluri istorice


„Războaiele și revoluțiile […] au determinat până acum fizionomia secolului XX”. Cu aceste cuvinte își începea Hannah Arendt studiul său despre mișcările revoluționare (On Revolution, London: Penguin Books, 1973, p. 11). Războaiele continuă să fie determinante (vezi fie doar Siria), dar natura revoluțiilor s-a schimbat, după cum s-a modificat și relația dintre război și revoluție. Un caz paradigmatic rămân revoluțiile din 1989–1991 din Europa de Est și Rusia. Vladimir Tismăneanu scria la un moment dat: „este limpede azi că ciclul istoric inaugurat de Primul Război Mondial, acapararea bolșevică a puterii în Rusia în octombrie 1917 și lungul război ideologic european care i-a urmat au ajuns la sfârșit” („Introducere” la Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor, Iași: Polirom, 1999).

Au existat nenumărate discuții, în ultimii aproape treizeci de ani, despre natura acestor evenimente. Când Timothy Garton Ash vorbea despre „refoluții”, se gândea la o combinație de reformism politic și consecințe revoluționare profunde ale acțiunii directe. Leslie Holmes le-a numit revoluții „de respingere” și, în cazul Europei de Est, ele au avut o dublă ambiție: să respingă nu doar comunismul, ci și dominația sovietică cu care era asociat (The End of Communist Power, Oxford: Polity Press, 1993). Jürgen Habermas le-a numit „revoluții de rectificare”, în fapt o tentativă de a depăși distorsiunile „socialismului real existent” și recunoașterea faptului că logica acumulării capitaliste a dărâmat „zidurile chinezești” (pentru că, nu-i așa, Manifestul Comunist a descris felul în care mărfurile ieftine obligă toate națiunile să adopte modelul capitalist de producție) ale societăților pre- și postcapitaliste („What Does Socialism Mean Today? The Rectifying Revolution and the Need for New Thinking on the Left”, New Left Review, 183, Sept.-Oct. 1990).

În secolul XIX, ideea revoluției politice fusese combinată cu agenda socială, în special de către Karl Marx, plecând de la convingerea că, printr-un act de ruptură politică, societatea se poate elibera nu doar de sub opresiune, ci și din contingențele istoriei. Această idee a stat la baza proiectului pe care Lenin și Stalin au încercat să-l implementeze în Rusia și, după Al Doilea Război Mondial, în Europa de Est. Privite astfel, evenimentele din 1989–1991, când țările est-europene au alungat, una după alta, duhurile rele ale comunismului, au reprezentat atât respingerea unui anumit sistem de putere, cât și repudierea filosofiei sociale aflată la baza sa.

Revoluția rusă a fost prima tentativă mare de a implementa teoria revoluționară marxistă și prima de a construi o societate bazată pe respingerea modernității occidentale. Acest proiect utopic a decuplat limbajul politic de rațiunea pragmatică și l-a înlocuit cu o practică politică generatoare de închidere și exclusivism. Chiar și atunci când liderii sovietici au fost extrem de „naționali” în practică, tensiunea dintre universalism și particularism n-a dispărut. Pentru a înțelege ce anume s-a sfârșit în 1989–1991, trebuie să analizăm cu maximă luciditate concepțiile pe care le avem cu privire la revoluții pentru că fiecare dintre ele reprezintă, în sine, o teorie a politicii și un concept al epocii de care aparțin.

În Rusia, Gorbaciov a fost primul care a realizat că alegerea care trebuia făcută era între reformă și revoluție, în cel mai profund sens al filosofiei, eticii și practicii politice. Astfel, a căutat să depășească prăpastia dintre scopuri și mijloace, precum și dubla conștiință. Antirevoluționismul său, privit astfel, a fost unul integrativ. Tragedia vieții lui a rămas însă aceea că disoluția comunismului ca sistem politic a fost acompaniată și de dispariția Uniunii Sovietice ca stat. Rămâne faptul că Gorbaciov a respins formula lui Marx despre revoluții ca „locomotive ale Istoriei”. Pentru el, această opțiune n-a fost vreodată acceptabilă, dar nici nu a putut anticipa efectele în cadrul Blocului. Metaforic vorbind, perestroika a fost, și ea, o formă de revoluție, însă spre deosebire de prietenul său de-o viață, Zdeněk Mlynář, care înțelesese după Primăvara de la Praga că nu poate exista vreodată o versiune democratică a leninismului, Gorbaciov a rămas fidel până la capăt proiectului de modernizare a dogmei din 1917. S-a înșelat.

Așadar, sfârșitul epocii comuniste a implicat o transformare teoretică profundă care a afectat nu doar fostele țări comuniste, ci lumea, în general. A reprezentat, dacă vrem, un moment de răscruce cu nimic mai puțin profund, prin efectele sale, decât 1789 sau 1917...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG