Îi povesteam, la un moment dat, unui foarte bun prieten o scenă intrată în legendă. M-a îndemnat apoi să o redau și altora. Nu pot garanta fiecare detaliu, am auzit și eu povestea de la oameni care au supraviețuit acelor timpuri înfiorătoare. În fine, pentru iubitorii prozei lui Danilo Kiš, nu este un secret că frontiera dintre ficțiune și non-ficțiune este ea însăși fictivă. Iar scopul acestei relatări este, orice ar crede unii și alții, o simplă încercare de imaginație istorică. Dacă trimite spre situații contemporane însă, cu atât mai bine.
E vorba, să zicem, de Leningradul anului 1954. Arkadi Raikin (1911-1987), celebrul comic al anilor aceia despre care a scris o carte formidabilă istoricul Orlando Figes (The Whisperers), are primul spectacol după o dispariție de pe afișe (și nu numai de-acolo) ce durase peste cinci ani. Fusese arestat și deportat în timpul prigoanei „anti-cosmopolite” (de fapt antisemită) declanșată în 1947-48. Raikin era unul dintre cei mai populari entertainers (ca să folosesc acest termen). A fost norocos, a scăpat cu viață, spre deosebire de poetul Peretz Markish, împușcat în 1952, ori de actorul Solomon Mikhoels, ucis pe stradă, la Minsk, de agenții MGB în 1948.
Suntem, cum spuneam, în 1954, în perioada numită, după titlul unui roman de Ilya Ehrenburg, „dezghețul”. Ne aflăm într-o sală imensă, plină până la refuz, artistul impasibil stă pe scenă, singur, așezat pe un scaun, nu scoate o vorbă. Trec câteva minute, lumea râde. Mai trec alte minute, lumea devine tot mai nervoasă. După, să zicem, un ceas, publicul este exasperat, impacientat, protestează. În fine, Raikin vorbește: „Nu vă înțeleg. Am tăcut cinci ani de zile și nu ați fost indignați. Acum tac o oră și sunteți toți furioși, bateți din picioare, vociferați revoltați”.
Apocrifă sau nu, povestea spectacolului lui Raikin a intrat în istoria politică și culturală a destalinizării.
