Linkuri accesibilitate

Despre Zeitgeist-ul secolelor. Crize și macazuri


„În psihanaliză, doar exagerările sunt adevărate”, scria Theodor W. Adorno. Voi începe și eu printr-o exagerare, spunând că problema centrală a gândirii politice este cea a salvării. Altfel spus, a fericirii, a nefericirii și a mântuirii. Revoluțiile moderne au loc pentru că un grup de oameni făgăduiesc altora că au găsit „rețeta fericirii”. Tot Adorno a formulat poate cel mai tulburător problema „poeziei” după Auschwitz și a avertizat asupra pericolului răsturnării suferinței printr-o așa-zisă distanță estetică. Această problemă, doar aparent de nișă, este de fapt desprinsă dintr-un buchet de întrebări cât se poate de apăsătoare și esențiale.

Care sunt narațiunile care vor înveștmânta cu sens ultima sută de ani, adică războaiele mondiale, violența politică și chiar și modernizarea? Sunt acestea narațiuni morale prin excelență sau putem vorbi de un alt tip narativ, distant și atrofiant? Pesemne că Adorno, în felul său, era pândit de cumulonimbuși similari... Nu îmi propun aici să pătrund pe teritoriul istoriei conceptuale de tip Koselleck și să găsesc etichete „ideale” care să pretindă o doză de discernere între oroarea violenței veacului trecut și ceea ce se cheamă narațiuni structurale, adică fenomenul modernității instituționale și economice. Îmi propun însă, pe cât posibil, să atrag în jocul dezbaterii de idei argumente și motive pentru o interogație complexă și multifațetată asupra spiritului unei epoci: acel Zeitgeist!

Istoricii percep denominația unor perioade în manieră descriptivă și nu bazat pe anumite concepte, să spunem, cauzale. În acest sens, periodizarea istorică devine strădania de a interpreta, și mai puțin aceea de a explica. Mă interesează cum putem uza de o perspectivă explicativă mai largă în privința veacului despre care vorbesc cel mai adesea, rămânând în același timp fidel modestiei epistemice a Hannei Arendt, cea care, în The Last Interview, declara: „I have no exact political philosophy that I could summon up with one ism”.

Așa cum a remarcat aceeași Hannah Arendt, în secolul al XX-lea s-au întâmplat câteva lucruri cu totul noi: în primul rând, masificarea socială s-a împerecheat cu o atomizare care a distrus nomos-ul tradițional și a deschis calea spre anomia politică definită drept spirit revoluționar, în fapt o explozie de utopie catarctică și violență extremă menite să împlinească Mileniul, aici și acum. Apoi, în urma acestor proiecte radicale devenite experiențe politice globale, au apărut marile grupuri de persoane dispersate, ceea ce tot Arendt a identificat drept populații superflue. Subiectul rămâne de o actualitate cât se poate de neliniștitoare. S-a produs atunci o accelerare fără precedent a timpului istoric care a făcut din istoria contemporană ceva cu totul aparte. Isaiah Berlin l-a numit „cel mai groaznic secol care a fost vreodată”. Avea în gând, cu siguranță, conflictele ideologice, crima în masă, cruzimea împotriva civililor pe timp de război, genocidul, și așa mai departe.

Date fiind aceste considerații, foarte mulți s-au întrebat, poate pe bună dreptate, cum anume ne mai raportăm la veacul al XX-lea? Moral? Structural, sociopolitic? În ambele feluri? Se exclud una pe cealaltă, cele două narațiuni? Sau vorbim pur și simplu de modernitate, care ea însăși a avut un tip de impact cel puțin echivoc? (adică, pe de-o parte, a produs emancipare; pe de altă parte, a produs noi și mult mai performante resurse de dominație). Un istoric de anvergură, Eric Hobsbawm, a spus că secolul XX a început de fapt în 1914 și s-a încheiat în 1989, ori mai precis, în 1991, odată cu năruirea imperiului deocratic numit URSS. Cred că s-a înșelat. Secolul XXI este implantat, prin dramele sale, în cel care, doar cronologic, l-a precedat.

Surprinderea Zeitgeist-ului secolului XX, și deci și a celui subsecvent, nu este deloc o operațiune ușoară. Chiar și așa, cheia de lectură morală asupra celor petrecute în istoria recentă a umanității pare a prevala în detrimentul tipului de narațiune structurală. Pentru Adorno și Horkheimer (Dialectica luminilor, Polirom, 2012), raționalitatea tehnologică a dus la fascism. Pentru Zygmunt Bauman, modernitatea a produs Holocaustul (vezi și cartea sa, Modernity and The Holocaust, Cornell University Press, 1989). Spiritul modernității este așadar cât se poate de ambiguu. După cum la fel de complicate rămân și periodizările.

În lumina acestor considerații, la ce anume ne putem aștepta de la secolul XXI? Unde începe el și, eventual, unde se va termina? Care este structura sa morală? Care este cezura esențială dintre epoci? Din nou, pare la fel de complicat de identificat, de vreme ce istoria se scrie sub ochii noștri. Nu ne putem, de pildă, opri din constatarea că atunci când se cere astăzi expulzarea imigranților, chiar și a celor născuți în țările de adopțiune, nu se spune cum, unde, de ce. Se recurge din nou la o mistică a statului-națiune, care aparent ține de alt secol, și care, știm bine, duce la excluziune, eliminare, în final la exterminare (este subiectul cărții lui Daniel Jonah Goldhagen, Hitler’s Willing Executioners). Este de fapt pusă în discuție moștenirea civic-universalistă a Luminilor. Este cumva suspendat proiectul civilizațional al modernității burgheze. Și atunci: care este Zeitgeist-ul secolului XX? Este istoria o morișcă repetitivă a unor elemente de identificare și configurare venite din epoci anterioare? La rigoare, este istoria pe care o scriem ceea ce Walter Benjamin numea „o privire retrospectivă către ruinele cumulative sociale”?

Există în viața indivizilor—și a națiunilor, dacă vrem—crize și macazuri pline de consecințe spectaculoase asupra viitorului. O astfel de perioadă a fost, cu siguranță, Renașterea, acel Zeitgeist nou al lumii, transpus, la acea dată, ca spirit al individualității și libertății. Un „Moise” al lui Michelangelo, sculptat cu mușchi încordați, personificare teribilă a voinței, era de fapt semnalul că sufletul umanității, care dormise în tăcere de-a lungul lungii nopți medievale, se trezise. Dragostea de libertate triumfase. Spiritul de nestăvilit al individualității își găsise la acea dată aripile bătând de-a lungul liniilor civilizației însăși. Știința, religia, politica i-au urmat îndeaproape. Cu toate acestea, tindem să nu ne mai referim la acea perioadă în cheie morală și acceptăm cu seninătate valoarea progresistă, dincolo de victimele reale, concrete, ale respectivelor transformări dramatice în structura spiritului lumii...

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG