S-a spus, în cazul rușilor care fug cu sutele de mii în străinătate, că ar fi prima oară că o asemenea masă de oameni pleacă pe furiș din țara lor nu pentru că ea este atacată - cum a fost cazul multor ucraineni la începutul războiului - ci pentru că țara lor e cea care duce un război împotriva alteia.
Observația este corectă, doar că tehnic vorbind nu se referă cu totul la un adevăr: între 1965-1975, zeci de mii de tineri americani care se opuneau războiului din Vietnam s-au refugiat în Canada. Cu totul, cifra lor e considerată a se fi situat între 30.000 și 40.000 oameni.
Asta s-a petrecut însă de-a lungul unui întreg deceniu, iar cifra rămâne totuși de zece ori mai mică decât numărul rușilor care au fugit până acum peste graniță în doar câteva zile.
Cum era de prevăzut, refuzul de conștiință de a face parte din serviciul militar obligatoriu a ajuns până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Deja în 2018, Curtea Europeană a decis într-un verdict că: „deși Art. 91 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se referă explicit la dreptul la obiecție pe motive de conștiință, [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] consideră totuși că refuzul serviciului militar, atunci când este motivat de un conflict grav şi insurmontabil între obligația de a servi în armată şi conștiința unei persoane sau convingerile sale sincere şi profunde, de natură religioasă sau de altă natură, constituie o convingere ce atinge un grad suficient de forță, de seriozitate, de coerență şi de importanță pentru a antrena aplicarea garanțiilor art. 91[…]."
În ultima jumătate a secolului 20, dreptul de a refuza înrolarea în armată și portul armelor a fost înscris în legislația mai multor state.
Această tendință a coincis cu eliminarea serviciului militar obligatoriu în mai multe state europene, între care Marea Britanie, Germania, Irlanda, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța, Spania, Italia, Portugalia și România.
Desigur, acolo unde armata nu mai este obligatorie, noțiunea de „obiector de conștiință” cade de la sine.
Unde se mai recrutează în Europa
În majoritatea democrațiilor occidentale s-a renunțat treptat la serviciul militar obligatoriu și s-a trecut la o armată de profesioniști, nu însă într-un caz aparte cum e Elveția, unde funcționează conceptul de „armată a cetățenilor“, în care fiecare cetățean poate fi, teoretic, mobilizat în caz de nevoie.
Puține sunt celelalte țări europene unde se mai practică recrutarea, care, de altfel, poate fi întotdeauna înlocuită printr-un serviciu civil, în general cu câteva luni mai lung.
Țările care mai recrutează sunt Austria, Grecia, Cipru, Danemarca, Finlanda, Lituania și Norvegia. Germania a suprimat serviciul militar obligatoriu în 2011, însă în mod legal serviciul poate fi reintrodus oricând. Suedia discută acum în mod foarte serios reintroducerea serviciului militar obligatoriu, mai ales în fața amenințării ruse.
Chiar și în Franța, Emmanuel Macron a spart un tabù lansând ideea reintroducerii serviciului militar.
După 1989, țările care au aderat la NATO si-au modernizat armata si au transformat-o, cele mai multe, într-o armată de profesie. În unele a fost mai greu decât în altele. În Cehia, de pildă, reforma armatei a trebuit sa treacă printr-o ameliorare a imaginii acestei instituții în ochii populației. De la soldatul Švejk încoace, trecând prin comunism și prin felul în care s-a compromis în 1968, armata cehă nu a fost niciodată privitaă cu simpatie de populație.
România: «noua strategie a apărării»
În România, proiectul «noii strategii a apărării» a fost făcut public de către ministerul Apărării în luna mai a anului 2020 și, printre alte reforme propuse care au atras atenția, el prevede reintroducerea serviciului de militar voluntar în termen.
În capitolul unu al acestei strategii sunt trecute în revistă „riscurile și amenințările de natură militară la adresa securității României”. O atenție deosebită e dată bazinului Mării Negre, iar printre provocările strategice se menționează: „perspectivele limitate de soluționare a conflictelor îngheţate din regiunea extinsă a Mării Negre (inclusiv Transnistria), corelate cu fragilitatea situaţiei de securitate în Balcanii de Vest, precum și instabilitatea din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.”
Dacă Orientul Mijlociu și Africa de Nord pot privi direct securitatea României doar ca sursă de refugiați, e limpede în schimb că situația din Transnistria, în măsura în care menține Republica Moldova într-o stare de instabilitate permanentă, trebuie să constituie o prioritate și o preocupare majoră pentru România.
Serviciul de militar voluntar în termen
Pe lângă insistența pe modernizare și digitalizare, o propunere în textul noii strategii atrage atenția asupra „inițierii serviciului de militar voluntar în termen, prin care să se asigure formarea și instruirea anuală a tinerilor destinați în principal rezervei operaționale”.
Asta nu e neapărat ceva nou. În Franța, Emmanuel Macron a evocat recent posibilitatea reintroducerii, sub o formă sau alta, a serviciului militar obligatoriu. Toate aceste chestiuni redevin de actualitate pentru că, după entuziasmul primului deceniu de după căderea comunismului, când țările din întreaga Europă au început să-și reducă efectivele și să anuleze serviciul militar obligatoriu, revine acum ca o evidență nevoia păstrării unui număr suficient de militari în uniformă. Ideea că tehnologia ar fi suficientă a fost o modă trecătoare.
E drept, cu excepția unor țări precum Elveția sau Israelul, unde serviciul militar obligatoriu ține de identitatea națională, puține mai sunt azi țările în Europa care nu au trecut la o armată de profesie, eliminând recrutarea, uneori chiar cu riscul de a reduce capacitatea de apărare a țării, precum protestează NATO.
