Dezinteresul românilor pentru alegerile din Ucraina (31 martie – turul I; 21 aprilie – turul II) ar putea părea surprinzător, dacă nu l-am compara cu dezinteresul pentru ceea ce se petrece în Republica Moldova.
Ucraina, marea vecină de la nord și est a României, este una din cele șase țări foste sovietice (Ucraina, Moldova, Bielorusia, Georgia, Armenia și Azerbaidjanul) cărora Uniunea Europeană le-a acordat un statut special, prin acel Parteneriat Estic și prin Acorduri de Asociere, prin care trei din acestea (Ucraina, Moldova și Georgia) beneficiază și de libertatea de călătorie, fără viză în spațiul Schengen, acordată cetățenilor lor.
Tocmai aceste trei țări (Ucraina, Moldova și Georgia) sunt și cele pe care Rusia le ține captive ocupând părți din teritoriul lor. Este vorba de așa-numitele „conflicte înghețate”: Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Donbasul și Crimeea, regiuni presupus autodeclarate independente și unde Rusia menține trupe și armament greu.
Despre Ucraina, românii au o opinie în general vagă, rareori pozitivă. Nu a ajutat aici o nefericită Lege a învățământului în limbile minoritare care îi defavorizează pe elevii români, maghiari sau polonezi.
Până și evenimentele de pe Maidan, revolta populară din centrul Kievului din iarna lui 2013-2014 sunt privite ambiguu, nu întotdeauna pozitiv. Propaganda rusă funcționează din plin, reușind să mențină o confuzie permanentă între Ucraina autentică de azi și spectrul unei Ucraine revanșarde, extremiste, cu rădăcini în al Doilea Război Mondial.
Multă lume nici nu este la curent și nu vrea să înțeleagă că identitatea națională ucraineană este foarte bine definită și că ucrainenii vorbesc o altă limbă slavă, iar nu doar un dialect rus.
Atunci în 2014 a câștigat alegerile prezidențiale milionarul Petro Poroșenko. De-a lungul celor cinci ani de mandat, Poroshenko a devenit tot mai contestat, nu în primul rând prin felul în care a protejat oligarhii și nu a făcut mare lucru împotriva înaltei corupții. El însuși, proprietar al unui imperiu comercial, în primul fabricant al ciocolatei Roshen, care îi poartă numele (Roshen vine de la Poroșenko), el a promis în urmă cu cinci ani că își va vinde fabricile de ciocolată, dintre care unele sunt în Rusia, dar nu a făcut nimic.
Adversara lui dintotdeauna este Iulia Timoșenko, celebra blondă cu cozi false, politiciana ajunsă prim ministru și pe care predecesorul lui Poroșenko, putinistul Viktor Ianukovici, o aruncase în închisoare pentru corupție. Eliberată în 2014, Timoșenko a reintrat în politică, deși acuzațiile de corupție au rămas, și ea este astăzi unul din principalii contracandidați ai lui Poroșenko. Ambii sunt creditați cu între 15-18%.
Principalul candidat rămâne însă candidatul surpriză, cel ieșit pe neașteptate la Crăciun, din canalele de televiziune: actorul Volodimir Zelenski. Acesta, care joacă un ficțional președinte al Ucrainei în serialul TV Servitorul Poporului (Слуга народу), are cel mai mare procent în declarațiile de intenție de vot, între 20-25%. El este însă acuzat, cu oarecari dovezi pe care nu le neagă, a avea interese financiare în Rusia.
Cu totul, au fost acceptați 39 de candidați, însă este limpede că alegerile prezidențiale se vor purta între cei trei pomeniți. Alții, precum mulți ultranaționaliști de dreapta sau simpatizanți pro-moscoviți, sunt acolo mai mult pentru a asigura un zgomot de fond.
Importanța stabilității Ucrainei ar trebui să fie esențială pentru politica externă a României, dar și pentru interesul public.
Importanța stabilității Ucrainei ar trebui să fie esențială pentru politica externă a României, dar și pentru interesul public...
Moldovenii simt asta mult mai bine. Numai datorită cooperării cu Ucraina este controlată cât de cât serios granița Transnistriei. Ucraina, la rândul ei, este o țară de tranzit pentru gazul rusesc spre Europa, motiv pentru care Rusia caută de ani de zile să o ocolească, construind conducte pe la nord și pe la sud, acele Nord Stream 2 și Turk Stream.
Ucraina mai este și o piesă esențială în echilibrul militar și geostrategic din jurul Mării Negre. În condițiile în care Turcia, membru în NATO, se apropie tot mai mult de Rusia lui Putin, cumpărând chiar sisteme de rachete care nu sunt compatibile cu cele NATO și încălcând astfel principiul interoperatibilității, țări precum Ucraina și Georgia, care au un parteneriat cu NATO, se dovedesc tot mai importante, participând la manevre comune și punându-și facilitățile militare la dispoziția Alianței. Ucraina (ca și Georgia) chiar are ca țintă oficială aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, obiective care nu sunt realiste pe termen scurt, dar care au devenit, în ambele cazuri, parte din doctrina națională.
Așa încât, dată fiind importanța majoră a Ucrainei pentru securitatea României, este într-adevăr surprinzător că alegerile din țara vecină nu stârnesc practic nici un ecou în România și nu pasionează câtuși de puțin presa și opinia publică. E ca și cum România, privind numai spre Vest și în sine, uită că are spatele neacoperit, lipsit de orice carapace de protecție, deschis vânturilor dinspre Marea Neagră.
Mai mult despre Ucraina pe site-ul Europei Libere:
și blogul despre criza din Ucraina, actualiazat zilnic de la tulburările de pe Maidan din decembrie 2013 încoace:
