Linkuri accesibilitate

Diego Rivera și urmele Revoluției ruse


Pe parcursul anilor 1920, Uniunea Sovietică devenise un fel de Mecca pentru stângiștii internaționali care sperau să vadă cu ochii lor cum se pun bazele noii lumi. Unii dintre ei au fost însă șocați de modul de viață burghez, permis și chiar încurajat de Noua Politică Economică, alții de elefantiazisul birocratic al statului de la Răsărit. O mulțime de paradoxuri pe care fiecare le-a asimilat sau respins în felul său specific.

Frida Kahlo și Diego Rivera. Imagine de la o expoziție la Tbilisi în 2018
Frida Kahlo și Diego Rivera. Imagine de la o expoziție la Tbilisi în 2018

În anul 1927, artistul mexican Diego Rivera (1886–1957) participa la cea de-a zecea aniversare a Revoluției ruse la invitația VOKS, instituția gazdă a tovarășilor de drum. Sosirea mexicanului la Moscova pe 3 noiembrie 1927 era anunțată chiar în Pravda, organul de presă în care se discutau și „frescele sale extraordinare” din noul Secretariat al Educației Publice din Mexico City. Aceleași opere pe care însuși poetul Vladimir Maiakovski le glorificase drept „primele picturi murale comuniste din lume”. Să ne amintim că sovieticii înființaseră în 1925 această VOKS, o societate panunională pentru relațiile culturale cu străinătatea, iar primul director al noii entități fusese Olga Davidovna Kameneva, sora lui Lev Troțki și fosta soție a lui Lev Borisovici Kamenev, unul din opozanții lui Stalin din interior. Mexicanul ajungea la Moscova în plină campanie stalinistă împotriva troțkismului.

Importanța lui Rivera, membru al Partidului Comunist Mexican și participant la eveniment din partea Ligii Anti-imperialiste Mexicane, era confirmată în timpul acelor zile festive prin alegerea sa în prezidiul congresului omagial și în biroul de presă, dintr-un total de 947 de delegați. Era văzut ca un vârf al intelighenției străine. Tot lui Rivera îi revenise sarcina de a picta o mare frescă în clădirea administrativă a Armatei Roșii, pentru care finalizase 45 de schițe în acuarelă și numeroase alte notițe în creion. A părăsit Moscova în primăvara anului 1928 și nu a mai apucat să sfârșească pictura murală din sediul Armatei, dar, în același an, a pictat un tablou cu titlul El Septimo de Noviembre, Moscu, în care a reprodus marea de oameni și drapele roșii, detașamentele Armatei Roșii care îl impresionaseră puternic și pe care le privise ore în șir mărșăluind prin istorica Piață Roșie.

La aniversarea Marii Revoluții fusese invitat și românul Panait Istrati. Plecat de la Paris, avea să se deplaseze o bună parte din drum cu automobilul prietenului său Cristian Rakovski, nimeni altul decât ambasadorul Uniunii Sovietice în capitala franceză. Rakovski era un bolșevic de origine bulgaro-română, prieten cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, cu Vladimir Ilici Lenin și Lev Davidovici Troțki. De la Frankfurt, Istrati a călătorit cu trenul și, odată ajuns la granița Uniunii Sovietice, i-a expediat o înflăcărată carte poștală prietenului său Romain Rolland: „Comme vous le voyez, je suis parti... Je suis heureux! Terre nouvelle! Tout est lutte et espoir chez les vaincus. Je vais avec les vaincus! Amitié!”.

Panait Istrati pe coperta uneia din cărțile sale
Panait Istrati pe coperta uneia din cărțile sale

La Moscova, Istrati își declara și el, în paginile Pravda, intenția de a părăsi Occidentul și de a se stabili în Uniunea Sovietică, apoi petrecea mult timp alături de Nikos Kazantzakis, cu care a și călătorit, după marea aniversare, în diverse colțuri ale Uniunii Sovietice. Este vorba de celebrul voiaj sovietic al lui Istrati, care avea să-l lămurească până la urmă în privința ficționalității ideologiei comuniste. La rândul său, Diego Rivera avea să rupă cu staliniștii și să devină, până în anii ’50, un fervent susținător al lui Lev Troțki. Împreună cu partenera sa, Frida Kahlo, Rivera s-a situat de partea lui Troțki în lupta împotriva gangsterismului stalinist. Rivera fusese profund dezamăgit de autoritarismul crescând al guvernului sovietic și credea că tentativa de a instaura o politică estetică formală era, prin însăși negarea pluralismului, un act contrarevoluționar. Se considera un radical în viață și artă, chiar un revoluționar, însă nu avea vreo experiență reală a revoluției.

Așa cum arătase cândva prietenul și biograful lui Rivera, Bertram Wolfe, la momentul plecării de la Paris spre Arcadia comunistă, filosofia sa politică era „un amestec nedigerat de anarhism spaniol, terorism rus, marxism-leninism sovietic, agrarianism mexican”. Îl admira enorm pe revoluționarul Emiliano Zapata, pe care îl văzuse în acțiune în 1910, iar entuziasmul lui pentru marxism-leninismul rus fusese mai degrabă rezultatul promisiunii acestei doctrine și nu metoda sau practica ei. Tocmai pentru că era extraordinar în independența sa spirituală și în refuzul de a urma linia politică a vremii, revoluționarismul emoțional al lui Rivera avea să atragă ostilitatea unor figuri atât de diverse ca Stalin sau John D. Rockefeller. Reîntoarcerea lui Rivera în Mexic a coincis însă cu renașterea „muralismul mexican”.

Pictura amintită, El Septimo de Noviembre, se găsește astăzi la Muzeul de Artă din San Antonio. Frenezia ideologică a intelectualilor și artiștilor comuniști în anii 1920 rămâne un fenomen pe care avem încă a-l cerceta cu pasiunea colecționarului de timbre. Timbre roșii cu chipul lui Lenin, dacă este să îmbrățișăm „enciclopedia morților” lui Danilo Kiš, cel după al cărui tipar scriitoricesc pare zămislită și această biografie colectivă cu personaje complicate și frământate. Istrati, bun prieten cu Victor Serge și Boris Souvarine, s-a „lămurit” în bună măsură în timpul periplului său sovietic, dar mulți alții au trăit vraja până la capăt.

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG