Alexander Bogdanov (1873–1928) a fost un cunoscut al cercurilor social-democrate ruse. Asemeni lui Vladimir Ilici Lenin (1870-1924) și Gheorghi Plehanov (1856-1918), acesta a făcut parte din conducerea Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia. După ce la începutul secolului colaborase activ cu Lenin, vreme de patru ani, Bogdanov a devenit unul din cei mai puternici adversari ai creatorului statului bolșevic.
Competiția dintre cei doi bărbați era deopotrivă teoretică și practică. Cu siguranță, Bogdanov avea teoria de partea sa. Era un scriitor talentat, mai ales când venea vorba de filosofie și economie. De partea cealaltă, Lenin era un geniu organizatoric. Ironia face că ambii au încercat la început să lupte unul împotriva celuilalt cu armele cele mai bune ale adversarului. Lenin a scris o carte de filosofie, catastrofală după toate standardele, dar care s-a dovedit a fi un bestseller ideologic. Bogdanov a organizat în Italia, cu ceva succes, câteva școli de partid pentru muncitorii ruși.
Trăsătura predominantă a competiției dintre cei doi a fost însă una teoretică. Lenin și Bogdanov aveau viziuni diferite în privința marxismului, asupra interpretării gândirii lui Marx și asupra modului în care ar trebui să arate ideologia partidului. Importanța luptei pentru dezvoltarea mișcării comuniste în ansamblu nu trebuie subestimată. Lenin a petrecut un an de zile nefăcând nimic altceva decât să scrie Materialism și empiriocriticism (1909), și doar pentru a-i combate pe Bogdanov și apropiații acestuia. Deși mai puțin dotat ca Bogdanov, Lenin era extrem de conștient de importanța ideilor, inclusiv a unor idei filosofice mai generale despre practica revoluționară. Urmărind zbaterile din sânul social-democrației ruse de început de secol XX, putem observa mai bine tranziția de la ideile lui Marx la un sistem ideologic închis care a ajuns să poarte numele de marxism-leninism.
Alexander Bogdanov s-a născut în 1873 în Sokółka (azi, Polonia). A studiat medicina la Universitatea din Harkov și și-a terminat cu succes studiile în 1899. Interesele lui majore nu erau însă cele ale unui medic. A intrat devreme în grupurile pre-revoluționare la începutul anilor ’90 ai secolului XIX și a devenit membru al PSDMR încă de la înființare, în 1898 (la Minsk). Citise Marx din vremea studiilor și a devenit foarte interesat de chestiunile economice și filosofice. În 1896, a scris Cursul scurt al științei economice. Era un text puternic inspirat de Karl Marx, scris într-un limbaj accesibil, a devenit rapid un succes printre revoluționarii ruși și a continuat să fie o carte de referință mult timp după Revoluția din octombrie 1917. Nu doar că a găsit timp pentru a-și termina studiile de medicină și a scrie cărți filosofico-economice, dar, începând cu 1896, Bogdanov a activat ca revoluționar propagandist și organizator în câteva orașe din Rusia, inclusiv la Moscova. Asemeni multor altora, a fost arestat și trimis în exil (în interiorul granițelor Rusiei), în 1901.
Până la acel moment, Lenin, care nu-l întâlnise vreodată pe Bogdanov, era familiar cu ideile sale. În 1898, pe când se afla în Siberia, Lenin intrase în posesia unei copii a Cursului scurt, pe care l-a citit cu mare entuziasm. A scris chiar o recenzie extrem de flatantă. A urmărit, pe cale de consecință, dezvoltarea filosofică a lui Bogdanov. Interesul lui Lenin pentru scrierile filosofice ale lui Bogdanov trebuie privite în context. Lenin fusese pasionat de filosofie cel puțin de la sfârșitul anilor 1880. În timpul exilului său siberian, a citit numeroase lucrări filosofice pe care i le trimitea, cu precădere, mama sa. Într-o scrisoare din iunie 1899, adresată viitorului lider menșevic Alexander Potresov, Vladimir Ilici mărturisea: „Realizez lipsa mea de educație filosofică și nu intenționez să scriu pe asemenea teme până când nu citesc mai mult. Asta fac acum, după ce am început cu Holbach și Helvetius; și intenționez să merg la Kant. I-am deprins pe unii din cei mai importanți clasici ai filosofiei, dar nu am nicio carte neo-kantiană... Dă-mi, te rog, de știre dacă tu sau vreunul din prietenii tăi mi-ați putea împrumuta astfel de cărți”.
Atitudinea lui Lenin față de filosofie a rămas practic neschimbată pe tot parcursul vieții. La nivelul anului 1899, era deja conștient că anumiți social-democrați ruși flirtează cu Immanuel Kant și neokantianismul. Era îngrijorat de astfel de mutații pentru că ei, în opinia sa, ar fi trebuit să fie marxiști. Dar marxismul este materialism, ceea ce Kant și neokantianismul, cu siguranță, nu sunt. Lenin a studiat aceste sisteme filosofice pentru a fi capabil să-și corecteze tovarășii revoluționari. În plus, dorea să ajungă la o mai bună înțelegere a materialismului dialectic, axul central al marxismului. Nu era o sarcină ușoară pentru că, deși termenul era deja acolo, Lenin nu a găsit suficient în opera lui Marx și Engels care să dea conținut unei doctrine. S-a apucat, prin urmare, să studieze istoria materialismului și, mai apoi, istoria filosofiilor dialectice. A făcut-o pentru că a vrut să pară că materialismul dialectic este rezultatul revoluționar a tot ceea ce are mai bun istoria filosofiei.
În acest spirit al interesului său pentru teorii și pentru obținerea unității teoretice în sânul partidului, Lenin a urmărit diversele lupte ale lui Gheorghi Plehanov: mai întâi, la sfârșitul anilor 1880, împotriva criticului populist Mihailovski și adepților acestuia; apoi, la sfârșitul anilor 1890, împotriva neokantienilor din partid; și, finalmente, după 1900, împotriva lui Bogdanov și grupării acestuia. Trebuie spus că încă de la începutul acestor lupte intestine, Lenin a simțit că Plehanov are cu totul dreptate, că el, Plehanov, care îl cunoscuse pe Engels și îi obținuse binecuvântarea, reprezenta adevăratul marxism, în vreme ce adversarii săi erau niște deviatori.
Pe vremea când Lenin ajungea în Occident și colabora cu Plehanov în redacțiile Iskra (Scînteia) și Zaria, acesta din urmă îl informa pe Vladimir Ilici cu privire la noile tendințe ale filosofiei lui Bogdanov. Alexander Bogdanov devenise din ce în ce mai atras de empiriocriticismul unor Richard Avenarius și Ernst Mach. Plehanov a scris în repetate rânduri împotriva lui Bogdanov, dar se pare că „devierea” acestuia era considerată minoră și, în orice caz, nu de luat în serios. În acea perioadă, Lenin era încă indecis. Dar la Al Doilea Congres al Partidului, din 1903, s-a produs și ruperea relațiilor cu Plehanov și apropierea vremelnică de Bogdanov. Un episod asupra căruia voi mai reveni.