Opera de reunificare a Basarabiei cu România a fost marcată (și în mare parte îngreunată) de incompatibilitatea inițială dintre aspirațiile basarabenilor de a-și păstra condițiile „autonomiei” și dificultatea Vechiului Regat de a accepta acest lucru, aspect peste care s-au suprapus efectele situației dezastruoase în care se aflau ambele entități ca rezultat al războiului, revoluției și anarhiei. Documentele timpului ne confirmă acest fapt, în special cele ale Biroului de informații al Comisariatului General, care constatau că instituirea funcției de guvernator al Basarabiei era văzută de o parte a populației drept „violare a actului de alipire și tentativă de lichidare a libertăților poporului basarabean, câștigate prin revoluția rusească” și „introducere a vechiului sistem românesc de oprimare a păturii de jos și înăbușire a democrației”.
Guvernarea lui Văitoianu a avut de îndeplinit mai multe sarcini, descrise și în articolul anterior, dar, sintetizând-le, se poate spune că ea era prinsă între dorința sinceră de a vedea Basarabia funcționând după tiparele românești și capacitățile reduse de a înfrunta reminiscențele moștenirii țariste. Un exemplu relevant din acest punct de vedere era problema legislației, care funcționa în trei sisteme diferite. În județele Lăpușna, Bălți, Orhei, Tighina, Soroca și Hotin erau aplicate în același timp legile rusești și o serie de norme care nu erau mereu clare, dar, în general, erau alcătuite pe baza tradiției juridice bizantine. La Cetatea Albă (Akkerman) se foloseau doar legile rusești, iar la Ismail și Cahul doar cele românești. În mai multe tribunale erau încă aplicate legile rusești care fuseseră, în câteva locuri traduse în limba română . Pe acest fundal, în vara anului 1918, a intervenit un protest al ofițerilor români detașați în Basarabia, revoltați de ritmul extrem de lent în care se făcea trecerea la sistemul judiciar român. În mod special de aceste critici era vizat Vespasian Erbiceanu, consilierul Curții de Apel, pentru atitudinea extrem de binevoitoare cu instanțele colaboratorilor săi basarabeni, fără a lua în considerare prestigiul scăzut al statului român, în urma unui astfel de comportament.
Una din problemele cele mai complicate ale noi administrații o constituia relațiile dintre țărani și marii proprietari, despre vom vorbi într-un compartiment dedicat complicațiilor problemei agrare. Odată cu intrarea armatelor române în Basarabia la începutul anului 1918 au fost semnalate mai multe încercări ale marilor proprietari de implicare a acesteia în restabilirea proprietăților preluate de țărani și pedepsirea acestora. Aceste încercări vor fi contracarate prin ordinul generalului Prezan, Șeful Cartierului General, care cerea expres abținerea armatei de la implicarea în astfel de acțiuni. După Unire însă, au fost semnalate mai multe cazuri în care trupele române îi forțau pe țărani să satisfacă pretențiile, adeseori exagerate, ale moșierilor locali. Despre acest fenomen s-a discutat încins în ședința Sfatului Țării din 2 mai 1918, când un grup de deputați, sesizați de mai multe plângeri, se vor deplasa prin mai multe sate basarabene. Astfel, deputatul Dumitru Gropa relata că în satul Văscăuți, județul Soroca, moșierul Caterinici a forțat țăranii, cu ajutorul căpitanului Stanopulo din Regimentul 7 Călărași, la plata unei contribuții de 60 mii de ruble, dar țăranii, sărăciți, nu au putut strânge decât 11 mii. Într-un alt caz, deputatul Gheorghe Brinici arăta că în volostea Zăbriceni, moșierul locului, folosindu-se de un escadron de cavalerie, a înconjurat satul și i-a bătut crunt pe săteni, pentru că aceștia i-au distrus conacul în perioada când Basarabia era cuprinsă de anarhie. Deputatul Timofei Silistrari povestea că a văzut cu ochii proprii cum în unele sate din sudul Basarabiei, moșierii, susținuți de trupe, pretindeau țăranilor sume mari pentru a le permite să-și adape vitele la iazurile cuprinse în raza moșiilor, mulți dintre aceștia, neavând bani, își vedeau vitele cum cădeau din picioare. În una din localități militarii români au fost apostrofați că „ați făcut Unirea cu ei (cu moșierii – n.a.) și nu cu noi (adică cu țăranii – n.a.)”.
Într-o cuvântare emoționantă, deputatul Vasile Țanțu, unul dintre cei mai importați lideri ai mișcării naționale din Basarabia, avea să spună: „Noi, cei care am realizat Unirea, nu trebuie să ne ascundem capul sub aripă, ci să privim adevărul în față. Nu trebuie să închidem ochii la ceea ce se întâmplă în țara noastră. Frații noștri nu ne înțeleg. Noi suntem bucuroși când auzim tot ce se spune frumos despre dânșii, dar când aflăm despre necazurile pe care le fac populației, avem o mare tristețe în suflet”.
Un alt cunoscător al realităților basarabene, transilvăneanul Onisifor Ghibu, director al ziarului „România Nouă”, a trimis în această perioadă mai multe note și informații guvernului român de la Iași, în care atenționa că „din nefericire, armata s-a amestecat și se amestecă încă, și acum, uneori în forme cu totul greșite, în cearta dintre proprietari și țărani, luând partea proprietarilor (boierilor), ceea ce potențează resentimentul mulțimii față de România”.
Ofițerii Biroului de Informații al Guvernatorului General, care erau permanent cu mâna pe pulsul stărilor de spirit din Basarabia, în urma discuțiilor cu populația locală consemnau că aceștia nu doreau neapărat pe „țarul sau republică, dar vrem un stăpân căruia să-i fie milă de noi și care să ne facă dreptate față de cei care ne sug sângele...iar când deznădejdea ne va împinge să ne facem singuri dreptate, atunci voi ne veți împușca, iar pe cei care se îmbogățesc din sudoarea și nenorocirea noastră îi veți apăra, pentru că țineți cu ei și nu cu noi”.
Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Gheorghe Mare (1881-1962)
Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Gheorghe Mare (1881-1962)
Gheorghe Mare s-a născut la 1 septembrie 1881 în comuna Slobozia Mare, județul Ismail (actualmente satul Slobozia Mare, raionul Cahul). Termină școala primară din comuna natală ca prim-elev, iar apoi, la îndemnul tatălui, își continuă studiile la o școală profesională din Reni, pe care o absolvă, de asemenea, ca prim-elev, după care intră la Școala Superioară de Viticultură, pe care a absolvit-o cu mențiune în anul 1904.
Timp de un an își face practica în Ucraina (guberniile Herson și Taurida), la cneazul Piotr Trubețkoi. Colindând cu acesta Europa, Gheorghe Mare capătă o mare experiență în cultura viței de vie. În 1906, a fost numit profesor la Școala de Agricultură din comuna Purcari, județul Cetatea Albă.
În noiembrie 1916 este trimis pe Frontul Român, la Bacău, pomenindu-se, astfel, aruncat, prin voia destinului, în vâltoarea Primului Război Mondial. Aflându-se la Roman, Gheorghe Mare, ajutat de alți confrați moldoveni, a organizat Comitetul Moldovenesc, care l-a delegat la Congresul de la Iași. Comitetul de aici l-a delegat, la rândul său, la Congresul din Chişinău (20-27 octombrie 1917). Prin deciziile sale istorice, Congresul Militarilor Moldoveni a pregătit terenul pentru faptele ce aveau să marcheze viitorul Basarabiei, punând prima piatră de temelie la constituirea Sfatului Țării.
În ședința de inaugurare a Sfatului Țării, la 21 noiembrie 1917, Gheorghe Mare a ținut un discurs îndelung aplaudat, care a fost reținut în procesul-verbal al ședinței: „Dumnezeu ne-a ajutat ca după suferințe îndelungate să ajungem ziua de astăzi, cea mai însemnată zi în istoria poporului nostru. Astăzi, domnilor deputați, puneți temelia fericirii poporului și dumneavoastră trebuie să dovediți că sunteți hotărâți să vă ocârmuiți singuri și să vă aranjați viața după dorința dumneavoastră”.
La 17-18 decembrie 1917, s-a hotărât organizarea la Tiraspol a unui Congres al Românilor transnistreni, la care Gheorghe Mare a luat parte alături de reprezentanții Sfatului Ţării: Pan Halippa, Vasile Gafencu și Anton Crihan. Avea să declare în cuvântarea sa memorabilă că „delegația de la Chişinău vă pune în mână steagul acesta; el este steagul neamului nostru. Sub umbrirea lui trăiește întregul neam moldovenesc și românesc de pretutindeni, și pentru izbânda lui luptăm cu toții în aceste vremuri”. La 27 martie 1918, votează alături de alți 85 de deputați Declarația de unire a Basarabiei cu România.
După Unire, Gheorghe Mare se întoarce la Școala de Viticultură din comuna Purcari. Foarte curând este ales în calitate de director. În 1926 este ales primar al acestei localități. În anul 1939 își întrerupe activitatea de primar ca urmare a alegerii sale în Parlamentul României.
În anul 1940 este arestat de sovietici, dar căpitanul rus Tvardovski, al cărui tată făcuse facultatea cu „inculpatul” Mare, l-a eliberat din închisoarea din Reni și l-a ajutat să treacă Prutul, împreună cu cei doi feciori: Alexei și Valeriu. A pribegit până în iulie 1941, când revine în Basarabia. În 1944 se refugiază a doua oară în Banat, de unde în 1952 este deportat în Bărăganul de răsărit. După eliberare s-a stabilit cu traiul mai aproape de baștină, la Galați, unde va deceda la 30 martie 1962
Puterea de persuasiune a statului român avea sorți de izbândă doar prin naționalizarea administrației, introducerea modelului cultural românesc, inducerea unei asumări colective a structurilor și idealurilor românești prin intermediul autorității moale a Școlii, Bisericii și Armatei. Pentru a diminua din efectele negative ale administrării cu metode și mijloace militare, s-a decis înființarea încă de la începutul lunii martie 1918, a unui serviciu de propagandă, condus de delegatul tehnic al Directoratului pentru Învățământ, D. Cădere. Unul din realizatorii acestei inițiative, C. Munteanu explica utilitatea acestei propagande prin faptul că „Basarabia dezrobită și reunită cu patria-mamă, a rămas cu sufletul total înstrăinată. Pentru consolidarea definitivă a unirii politice este nevoie urgentă de a face propagandă națională intensivă, ca să se facă și unirea sufletească între frați”.
În această activitate au fost atrași atât fruntașii mișcării de emancipare națională din Basarabia (Halippa, Țanțu, Alistar, Buzdugan, Ciobanu, Gurie Grosu), cât și personalități cu experiență și reputație de peste Prut (Nistor, Pamfilie, Culea, Ghibu, Tofan, Sadoveanu, Enescu, etc.). Propaganda culturală românească era adeseori îngreunată de „lipsa de tact a jandarmilor”, fapt care, potrivit rapoartelor Siguranței Generale a Statului ,„nu se mai potrivea cu spusele conferențiarilor”. Văitoianu era nevoit să admită că „acțiunea de propagandă începută în cursul lunii martie nu a putut da nici toate roadele așteptate, nici tot rezultatul necesar”, cerând ca această activitate să fie reluată cu mai multă insistență și cu mijloace mai consistente.
Două instituții au avut de jucat rolul de „liant spiritual” a Unirii – Biserica și Școala. La 14 iunie 1918 era publicată hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind unirea Bisericii din Basarabia cu Biserica Română. La câteva zile, într-o înștiințare-rugăminte adresată arhimandritului Gurie Grosu de către Arthur Văitoianu se „înainta alăturatul program pentru primirea și instalarea în scaun a Episcopului Nicodim Munteanu, locțiitor al Arhiepiscopului Chișinăului și Hotinului, ca arhiepiscop al Basarabiei, rugând să binevoiți a-l aduce la cunoștință întregului cler”. Prin această decizie se puneau începuturile readucerii bisericii ortodoxe din Basarabia sub sceptrul românesc, după un secol de influență rusească, în care religia a fost unul din cele mai importante instrumente de rusificare și deznaționalizare a populației basarabene.
Pe de altă parte, în ajunul Unirii și după realizarea sa, Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali, împreună cu administrația română, au organizat procesul de naționalizare a școlii, în sensul trecerii acesteia de la învățământul în limba rusă la predarea în limba română. Până la 1917 în Basarabia nu era nicio școală cu predare în limba română, iar românii, deși majoritari și băștinași cunoșteau carte doar în proporție de 10 % bărbați și 2 % femei. După 27 martie 1918 a început tipărirea manualelor în limba română și organizarea cursurilor de limbă română pentru învățători, crearea așezămintelor culturale, în care manifestările se organizau în limba română.
Dezvoltarea sistemului de școală românească, care urma să demonteze monopolul sistemului educațional rus, a fost prioritară pentru noua administrație românească. Așa cum menționa Lt. Colonelul Hristescu, directorul noului liceu militar din Chişinău „...noi luăm parte la un mare proces de naționalizare a populației native”, iar din perspectiva autorităților române politicile culturale urmau să cimenteze Unirea Basarabiei cu România.
