Una din cele mai complicate probleme ale perioadei dintre 27 martie-27 noiembrie 1918, care în mare măsură a prejudiciat relațiile administrației românești cu populația locală, a fost chestiunea rechizițiilor alimentare. Odată cu intrarea României în război de partea aliaților, inclusiv cu Rusiei, și amploarea ostilităților de pe Frontul Românesc, care au condus la înfrângerea armatelor ruso-române de către Puterile Centrale, Basarabia devenise din mai multe puncte de vedere „spatele frontului”. Acest fapt presupunea nu doar folosirea teritoriului său pentru diferite manevre și deplasări ale armatei, pentru existența și întreținerea unor depozite militare, dar și hrănirea armatei, iar odată cu ocuparea României de către Centrali, chiar transformarea Basarabiei într-un „grânar” al statului român. Cu această misiune, până la Unire la Chișinău a existat Comisia Interaliată pentru Aprovizionare, care avea misiunea de achiziționare a produselor alimentare din Basarabia pentru asigurarea rezistenței de pe Frontul Românesc.
Schimbarea contextului politic prin realizarea Unirii de la 27 martie 1918, a transformat și problema rechizițiilor din Basarabia, realizate în exclusivitate de administrația română, deseori fără mijlocirea autorităților locale. Documentele din arhivele militare, dar și procesele verbale ale Sfatului Țării, relevă faptul că în perioada respectivă în Basarabia sunt atestate nemulțumiri provocate de rechizițiile produselor alimentare, în special a pâinii. În ședința din 2 mai 1918 a Sfatului Țării erau semnalate, între multe altele, cazurile din satele Brătușeni și Fântâna Nouă, județul Soroca, unde țăranilor li se lua trei din cinci puduri de pâine, care erau plătite mai mult simbolic.
La 13 iunie 1918, după o ședință a unui grup de membri a Sfatului Țării, s-a cerut Consiliului Directorilor Generali să se adreseze „guvernului central să oprească complet exportul tuturor produselor cerealiere din Basarabia până la evaluarea volumului recoltei viitoare”, altfel exista riscul înfometării populației ținutului. La 25 iunie, Comisarul General A. Văitoianu primea de la Directoratul de Interne o sesizare cu 11 copii de pe diferite plângeri și rapoarte ale primăriilor din județul Cahul relativ la rechiziționarea produselor de către organele militare.
În afara trupelor române, importante rechiziții făceau austriecii, care ocupau încă partea de nord a Basarabiei și germanii, care se cantonaseră în sud. În memoriile sale, prim-ministrul Al. Marghiloman ne mărturisește că s-au cedat 12,5 mii de vagoane de cereale germanilor în Basarabia: „Sunt surprins de jecmăneala din ce în ce mai mare! În provincie se ia tot... se luase angajamentul să se lase țăranilor hrană pe iunie-iulie, dar li se lasă un sac de produse pe an”.
Rapoartele comandanților unităților militare către Văitoianu semnalau numeroase plângeri că militarii au „adunat toate produsele lăsând populația să moară de foame”. Scriitorul M. Sadoveanu, implicat activ în opera de unificare a Basarabiei cu România, observa mai multe aspecte complicate ale relațiilor dintre militarii români și țăranii basarabeni. Consemnând faptul că dacă au fost unii „ofițeri care reușiseră să câștige recunoștința basarabenilor, au mai fost și destui militari care prin comportamentul lor au dezonorat ici-colo întâlnirea frățească după mai bine de o sută de ani de despărțire... Aceștia zvârleau cuvântul bolșevic, ca pe o palmă, în stânga și în dreapta, înaintând ca într-o țară inamică; aceștia veneau cu o înaltă știință a nomenclaturii sfinților din calendar; acești copii ai târgurilor lepădau cam des bonuri de rechiziție pe petice de hârtie, iscălite invariabil Popescu, nume devenit fantastic între Prut și Nistru”.
Fenomenul rechizițiilor din vara și toamna anului 1918, care a erupt în numeroase proteste, sub diferite forme, din partea țăranilor, inclusiv violente, are nevoie de o explicație mai detaliată, pentru că privit doar în relație cu autoritățile române nu explică nici pe departe caracterul real al acestuia. În primul rând, trebuie să avem în vedere contextul epocii, realitățile politice și militare ale momentului, nu doar în Basarabia și România, dar în regiune și în Europa, realități marcate de război și beligeranță. În afară de necesitatea de a acoperi necesitățile locale, produsele alimentare din Basarabia erau extrem de necesare pentru statul român și aliații săi în război.
Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Controversele lui Vladimir Cristi (1880-1956)
Personalitățile necunoscute ale Centenarului:
Controversele lui Vladimir Cristi (1880-1956)
Viața lui Vladimir Cristi, ultimul comisar gubernial al Basarabiei, este plină de mister și controverse, la fel ca și atitudinea sa față de Unirea cu România. S-a născut în 1880 în satul Teleșeu, județul Orhei, la moșia tatălui său, Grigore Cristi (1856-1911), care era căsătorit cu principesa Maria Trubeţkaia (1856-1926). Bunicul lui a fost Ioan Cristi, renumitul mareșal al nobilimii basarabene. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Moscova și Facultatea de Agronomie a Universității din Paris. Asemeni multor reprezentanți ai nobilimii basarabene, cunoștea prost limba română și din acest motiv era adesea luat peste picior de prieteni, de dușmani și mai ales de gazetari, care se amuzau pe seama expresiilor sale.
În 1917 este numit de Guvernul Provizoriu comisar gubernial al Basarabiei, înlocuindu-l în acest post pe Constantin Mimi. A dus negocieri directe cu Guvernul provizoriu de la Petrograd pentru a păstra autonomia Basarabiei și evitarea includerii acesteia în componența Ucrainei.
Ca membru al Sfatului Țării a avut mandatul Comitetului Gubernial al Sovietului de deputați ai țăranilor. În Parlament s-a evidențiat mai ales la începutul activității acestuia ca o persoană bine pregătită și un bun orator. Ținând cont de spiritul lui organizatoric, din relațiile pe care le avea în Ucraina, în Rusia, Sfatul Țării l-a delegat imediat în guvernul Republicii Democratice Moldovenești, unde i s-a încredințat postul de Director General la Interne atât în primul guvern (condus de P. Erhan), cât și în cel de-al doilea (condus de D. Ciugureanu). Dincolo de lupta împotriva anarhiei și bolșevicilor, s-a implicat activ în organizarea securității și viitorului RDM. A fost unul din cei mai aprigi susținători ai intervenției armatelor române în Basarabia, în timpul vizitei de la Iași din decembrie 1917 (împreună cu I. Pelivan), pledând această cauză la întâlnirile cu Henri Berthelot și cu Ion I.C. Brătianu.
După 16 martie numele său nu se mai regăsește în procesele verbale ale Sfatului Țării. Este falsă informația că ar fi votat Unirea cu România la 27 martie și 27 noiembrie 1918. Dar numele lui se regăsește printre semnatarii scrisorii de protest din 20 noiembrie 1918, prin care se cerea respectarea condițiilor de Unire, stipulate în declarația din 27 martie 1918. Prin urmare, putem deduce că nu a fost adversar al Unirii, ci doar contestatar al lichidării Sfatului Țării și autonomiei Basarabiei. Acest fapt este confirmat de cariera sa ulterioară în cadrul statului român: deputat în Parlamentul României și ministru pentru Basarabia în guvernul lui N. Iorga (1931-1932), primar al Chișinăului în perioada 1938-1940, când s-a instaurat dictatura regelui Carol II-lea.
În 1940 s-a refugiat în România, iar în 1944 se refugiază în Austria. Când încearcă să-l contacteze pe C. Argetoianu, care se afla în Elveția, cade într-o cursă a NKVD, arestat și dus în URSS, apoi transferat în România. A decedat în 1956, în închisoarea Văcărești din București.
Rechizițiile făcute în Basarabia erau necesare nu doar pentru întreținerea armatei române cantonate aici. Ele erau necesare pentru restul Moldovei din dreapta Prutului, unde se aflau cea mai mare parte a armatei și populației românești, unde își desfășurau activitatea misiunea militară franceză, administrația și instituțiile statului român, misiunile diplomatice, iar până la un moment erau dislocate chiar și importante efective militare ruse. Pe de altă parte, conform condițiilor înrobitoare ale tratatului de pace cu Puterile Centrale, semnat la 7 mai 1918, România era supusă unui jaf fără precedent al resurselor sale, fapt ce implica după Unire și Basarabia, ca parte componentă a statului român. Prin urmare, importante cantități de produse agricole din provincie vor fi luate de austrieci și germani, care vor secătui complet resursele alimentare ale Basarabiei.
Inițial, autoritățile locale și Guvernatorul General au fixat prețuri maximale la primele produse de consum, în primul rând la pâine, dar specula și contrabanda extinsă au devenit o problemă majoră pentru administrația română, cu efecte negative profunde asupra vieții cotidiene. În septembrie 1918, forțele de poliție atrăgeau atenția asupra nemulțumirii profunde a populației din Bălți, Soroca și Bolgrad față de lipsa cronică de sare și alte produse, în timp ce „în gări marfa dispare, cade în mâna contrabandiștilor și nu mai ajunge niciodată la graniță”.
În aceste operațiuni erau extrem de activi și inventivi mai ales comercianții evrei, dar erau implicați și mulți alții, inclusiv funcționari din administrația locală și chiar unii comandanți de unități militare.
Propaganda anti-românească din provincie, pe unde discretă, pe unde fățișă, întreținută cu abilitate de organizațiile de peste Nistru, nu va ezita să arunce vina pentru această situație critică asupra autorităților române. Chiar dacă populația nu trăgea concluzii politice din această situație, ea nu pregeta să constate că autoritățile nu o protejau de cei care o exploatau, de cei care „având pâine și alte alimente de primă necesitate în mâna loc, ne silesc să plătim prețui nemaiauzite și care trec peste putințele noastre”.
Din observația documentelor de epocă se poate trage concluzia că relațiile dintre populația basarabeană și autoritățile române nu aveau conotații etnice sau politice, ele erau bune sau rele nu din considerentul că autoritățile erau reprezentate de românii din Vechiul Regat, iar populația din țărani basarabeni, care se numeau moldoveni, sau din minoritățile etnice care populau provincia. Fața adevărată a acestor relații se vedea numai în măsura în care pentru localnici autoritățile române doreau cu adevărat sau nu să se pună în serviciul acestei populații. Pentru că, așa cum constată șeful Biroului de Propagandă al Comisariatului General la 18 noiembrie 1918, „impresia generală ce am căpătat este că publicul basarabean, atât clasa cultă, cât și masele populare, primesc cu mare neîncredere tot ce vine din regat”. Era nevoie urgent de adoptarea unor măsuri eficiente, prin menținerea unui sistem administrativ descentralizat, care să permită instituțiilor locale să aibă o participare mai intensă la viața politică și un control sporit asupra deciziilor referitoare la provincie, un fapt solicitat cu insistență de clasa politică de la Chișinău, dar cu greu acceptat la Iași, tocmai din considerentele excepționalismului politic și geopolitic în care se afla Basarabia.
