Numai de sărbători nu duce lipsă Republica Moldova, iar luna august culminează cu o ghirlandă întreabă – 27, apoi 31 August, nu doar „zile însemnate cu roşu (din tricolor, în cazul de faţă!) în calendar”, la care Preşedinţia mai adaugă şi 24 (aici, chiar că de la Armata Roşie), ci şi borne în edificarea unei statalităţi încă fragile, ca să nu zic cu picioare de lut. Deloc întâmplător, anume în aceste zile aniversare are loc şi Gala de decernare a Premiilor Naţionale, de departe festivitatea cea mai solemnă, transmisă în direct de TV Moldova. Toate bune şi frumoase până aici, atât că...
Nu cred că-i un secret pentru nimeni faptul că, în ultimii trei ani – mai exact de când PD devenise de facto partid-stat – aceste premii recompensau, pe lângă meritele incontestabile ale unor personalităţi, şi zelul slugarnic al unor bloggeri, troli & „băgători de seamă” ai regimului, iar lucrul acesta s-a văzut mai cu seamă în domeniile umanitare, unde nu există nişte măsurători exacte (decât doar bunul-simţ şi valoarea omologată de breaslă) ale performanţei. Aşa se face că un versificator ordinar, prins cândva cu plagiatul (din poeta Doina Uricaru – a se vedea pagina de versuri din revista „Orizontul”), trecut cu arme şi bagaje de la Filat la Plahotniuc, primea în 2016 (pe uşa din spate, căci într-o primă fază premierul Pavel Filip i-a retras înalta distincţie în ultima clipă, chiar în ziua Galei) Premiul Naţional în domeniul Literaturii (de unde Uniunii Scriitorilor din RM o nominalizase pe Marcela Benea, iar Ministerul Culturii – şi pe Mircea V. Ciobanu); la fel, în 2017, un compilator ce-şi zice specialist în Sadoveanu, care candidase şi în 2016, doar că la secţia Literatură, acum cocoţat în fruntea Consiliului Audiovizualului, era recompensat – pe linie de partid, evident – cu Premiul Naţional în domeniul Ştiinţei. Sunt doar două nomina odiosa (presa a citat şi alte nume suspecte, dar cum eu unul nu mă pricep nici la ştiinţele exacte, nici la medicină, nici la agricultură etc., prefer să nu mă pronunţ), suficiente cât să compromită, an de an, nu doar onoratul (sic!) juriu, ci şi ideea însăşi de Premiu Naţional.
Am propus în câteva rânduri – iar stenogramele Consiliului USM stau mărturie în acest sens – ca nominalizările la Premiul Naţional (cel puţin în domeniul Literaturii) să se facă din timp, cu publicarea numelor & titlurilor de carte ce-au întrunit sufragiile colegilor în presă, în ideea unei dezbateri publice, de vreme ce banii pentru premii vin de la buget. Mi se pare absolut firesc ca publicaţiile de specialitate, atâtea câte au rămas – despre spinoasa problemă a revistelor literare vom mai vorbi! – să aibă un cuvânt de spus, la fel şi cei din domeniul editării de carte; or, juriul e unul pentru toate domeniile (se ştie de când lumea, cum să nu: tot românul se pricepe la fotbal şi la poezie!), se ia în calcul numărul de voturi şi punctum.
Chinuita, dar cu atât mai spectaculoasa schimbare, odată cu votarea cabinetul Maia Sandu (din oficiu, preşedinta juriului), şi tot ce a urmat în cursa contra-cronometru (prea lentă totuşi, pentru unii) de demontare a vechiului regim, prin seria de demiteri/demisii, urmează să treacă acum printr-un important test de integritate: şi anul acesta, la 28 de ani de statalitate, cum se vor acorda Premiile Naţionale? tot pe principiul „apartenenţei de partid”?! neapărat „alor noştri” în defavoarea „ălora”?!!
În opinia mea (ierte-mi-se lipsa de modestie, de laureat al Premiului Naţional pe 2015, pentru Literatură, pe care însă l-am scos din CV-uri după mârşăvia din 2016) cei Zece laureaţi (de fapt, mai mulţi – căci intră în calcul şi colectivele de muncă/de autori) ar putea constitui fie Decalogul simbolic al unei guvernări oneste, fie un joc de marionete (după numărul de degete ale mâinilor care – nu-i aşa? – se spală una pe alta), al unui alt Păpuşar („al nostru”?!...), şi cu asta – adio, speranţă!
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.