Linkuri accesibilitate

Din paradoxurile radiourilor libertății


În perioada 1950–1995, postul de radio Europa Liberă a transmis de la München în șase limbi est-europene. Încă de la bun început, angajații Europei Libere, mulți dintre ei estici aflați în exil, au putut vedea cum contribuția acestui post la cultivarea mișcării disidente din fostul Bloc sovietic ar putea însemna, în mod ironic, sfârșitul propriului drum profesional. Într-adevăr, pe măsură ce regimurile comuniste se prăbușeau, stațiile libere își pierdeau menirea de a fi. Rând pe rând, birourile est-europene ale Europei Libere s-au închis pe parcursul anilor 1990, lăsând locul altor servicii și emisiuni destinate unor regiuni diferite.

La origini însă, primele transmisii ale Europei Libere vizau Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România și Bulgaria, și, pentru o scurtă perioadă, Albania, la care s-a renunțat din lipsa resurselor tehnice adecvate (undele scurte) și senzația că, din pricina influenței politice locale, ar fi un „caz pierdut”. Iugoslavia n-a fost vreodată o țintă a Europei Libere și din pricina faptului că acea particularitate numită „titoism” se dorea a fi încurajată de către americani și propusă drept exemplu pentru restul Blocului.

Fostul general KGB Oleg Kalugin, condamnat în contumacie la Moscova pentru „spionaj în favoarea Occidentului”, avea să confirme ostilitatea imensă provocată de transmisiunile postului de radio și, pe cale de consecință, importanța acordată acestor „instrumente de război psihologic”. În 1991, el se confesa în legătură cu planurile Moscovei de infiltrare, discreditare și chiar buimăcire a stațiilor aflate de atâtea decenii la München și recunoștea implicarea KGB-ului în atentatul terorist cu bombă din 21 februarie 1981.

Spre deosebire de alte posturi occidentale (BBC, Vocea Americii, etc.), în care bruiajul sovietic era modulat în funcție de necesități și evenimente, sau chiar de tentativele de reconciliere cu Occidentul, Radio Europa Liberă și Radio Libertatea n-au fost deloc slăbite până târziu, în 1988.

Bruiajele puteau fi întrerupte uneori în anumite „democrații populare”. Aceste suspendări ale interferențelor corespundeau, de fapt, pozițiilor specifice ale fiecărei țări-satelit vizavi de Moscova. Așa și-a întrerupt România bruiajul în 1963, dintr-un motiv eminamente politic: ralierea populației la „gâlceava” oficială cu Moscova și liberalizarea transmisiunilor care declarau independența față de sovietici. Dacă acordurile de la Helsinki (1975) au respins categoric intențiile sovieticilor de a legaliza bruiajul, în 1980, atunci când au apărut primele probleme în Polonia, Kremlinul n-a ezitat să-și folosească toate resursele pentru a interfera cu transmisiunile Europei Libere.

În 1974, Agenția Centrală de Informații (CIA) și-a pierdut controlul asupra programului, iar doi ani mai târziu, cele două posturi—Radio Europa Liberă și Radio Libertatea—au fuzionat. Atentatul de la München din 1981, în care au fost rănite câteva persoane și au fost provocate daune de peste două milioane de dolari, a fost sponsorizat de regimul lui Nicolae Ceaușescu, chiar dacă mercenarii aveau naționalități diferite. Știm astăzi toate aceste lucruri în special din arhivele Stasi, deschise după 1989.

La scurt timp după prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1993, administrația Clinton decidea mutarea radioului la Praga, acolo unde regretatul Václav Havel punea la dispoziție un sediu central gratuit. Numărul stațiilor a fost considerabil redus și, ceea ce s-a petrecut după, mai ales prin redeschiderea de dată recentă a birourilor din România, Bulgaria ori Ungaria, ține deja de istoria postcomunismului.

Radio Europa Liberă a jucat până la urmă un rol absolut esențial în cel puțin câteva din momentele politice-cheie ale istoriei postbelice. În 1956, în contextul revoluției de la Budapesta, Europa Liberă s-a trezit prinsă în dilema de a transmite evenimentele așa cum se petreceau sau a-i încuraja pe oameni să-și continue rebeliunea. Efectele, dar mai ales suspiciunile, au fost enorme.

Primăvara de la Praga a readus în discuție aceste paradoxuri și, cel puțin în biroul cehoslovac al Europei Libere, nimeni nu dorea să mai fie acuzat a doua oară de încurajarea revoltei și daunele colaterale. În august 1968, atunci când a avut loc invazia sovietică, jurnaliștii Europa Liberă i-au sfătuit pe cehi și slovaci să rămână calmi și să nu se angajeze în inutile acte de eroism. Momentul nu făcea decât să demonstreze că postul învățase din lecțiile lui 1956.

Până la sfârșitul anilor 1960, ideologia anticomunistă care sudase Europa Occidentală și Statele Unite a început să se erodeze. Partidele stângii liberale—democrații americani, laburiștii britanici, social-democrații nordici—s-au întors la un fel de neutralitate vagă și, într-un context ce făcea desuetă politica externă bazată pe un anti-sovietism intransigent, „radiourile libertății” au fost percepute drept relicve ale trecutului.

Marile oportunități s-au născut pentru Europa Liberă odată cu emergența Solidarității poloneze în 1979–1980, cu Legea marțială din 1981 și prăbușirea din interior a regimului de la Varșovia, apoi cu apariția lui Mihail Gorbaciov ca lider reformist. Tot în această perioadă, Europa Liberă și-a extins programele muzicale, extrem de populare printre tinerii Blocului sovietic. Pentru conducerea postului, devenise limpede că glasnost și perestroika erau o amenințare cu mult mai serioasă la adresa sistemului sovietic decât pentru Occident. În cele câteva zile care au urmat accidentului nuclear de la Cernobîl, răspunsul sovietic (mai precis, inadecvarea acestuia) părea să confirme supozițiile. În orice caz, 1986 avea să rămână unul din cele mai bune momente profesionale ale Europei Libere.

În mod inevitabil, după 1991, multe voci au cerut închiderea secțiilor pentru că și-ar fi pierdut menirea de a fi, însă Europa Liberă a continuat să producă, chiar și în format drastic redus, știri internaționale de o foarte bună calitate. Traiectoria acestor posturi de radio rămâne un subiect fascinant și esențial pentru oricine dorește să înțeleagă de o manieră diacronică istoria Războiului Rece. Faptul că activitatea lor a fost marcată de o permanentă tensiune între o retorică musculară—parte a războiului propagandistic—și o reală indignare morală nu face decât să adâncească și mai mult lucrurile...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG