Mai mult de 30 de ani au trecut de la evenimentele extraordinare care au dus la prăbușirea regimurilor leniniste în Europa Centrală și de Est. Această perioadă a fost caracterizată de viziuni nobile asupra societății civile, justiției și libertății, precum și de frustrări, nevroze și crunte dezamăgiri. Lupta dintre leninismul rezidual și un emergent liberalism continuă în multe din țările fostului Bloc sovietic.
În pofida declarațiilor și procedurilor liberal democratice prevalente, multe pasiuni, viziuni și nostalgii colectiviste continuă să inspire și să mobilizeze activismul politic și ideologic. Cândva adulta anti-politică, văzută a exprima aspirațiile unei înfloritoare societăți civile, este acum aproape uitată. Dar asta nu înseamnă că idealurile lui 1989 au dispărut: ele au evoluat în practica politicii democratice normale (cu a sa adesea enervantă banalitate). Așa cum spunea Adam Michnik: „Și totuși doar democrația—având capacitatea de a se pune în discuție—are capacitatea de a corecta propriile greșeli. Dictaturile, fie ele roșii sau negre, distrug capacitatea umană de a crea; ele omoară gustul pentru viața umană și, în cele din urmă, viața însăși. Doar cenușia democrație, cu ale ei drepturi ale omului și instituții ale societății civile, poate înlocui armele cu argumentele”.
Uitându-ne la dinamicile politice, morale și culturale postcomuniste, suntem surprinși de continua tensiune dintre valorile liberale și iliberale. În multe din fostele state leniniste există influente forțe care încă se opun idealului republicanismului civic și promovează viziuni exclusive și moniste ale unor comunități politice închise (în mod cu totul ironic, asemenea poziții sunt susținute nu doar de populiștii etnocentrici și post-fasciști, ci și de unele partide postcomuniste succesoare).
În acest sens, peisajul postcomunist rămâne bântuit de spectrele ideologice anti-liberale, incluzând colectivismul tribal, naționalismul radical și populismele etnocentrice. Dezlănțuite în numele societății civile și „reîntoarcerii la Europa”, revoluțiile din 1989-1991 au eliberat pasiuni și angajamente democratice, dar și energii și resentimente izolaționiste și xenofobe (elemente pe care am încercat să le surprind și în cartea mea, Fantasmele salvării). În opinia mea, toate acestea s-au întâmplat nu în pofida moștenirilor leniniste, ci, din contră, ca urmare a integrării naționalismului în fundamentele ideologice ale comunismului, o tendință inaugurată de Stalin și urmărită cu atenție de moștenitori. Nu în zadar scria regretatul Robert C. Tucker despre „bolșevismul dreptei radicale”...
Așa cum văd eu lucrurile, principalul succesor ideologic al leninismului și principalul rival al liberalismului este naționalismul etnocentric. Niciun alt mit politic nu s-a dovedit mai rezistent și mai proteic în secolul XX ca naționalismul. Fiind o constelație comprehensivă și potențial agresivă de simboluri, emoții și idei, naționalismul poate să ofere și platforma redemptivă a eliberării unor grupuri mult timp subjugate sau umilite.
Marele dirijor american Leonard Bernstein obișnuia să spună că indiferent ce zice lumea despre muzica lui Gustav Mahler, opusul este la fel de adevărat. La fel stă treaba și cu naționalismul. Este descris adesea ca arhaic, anti-modern, tradiționalist—pe scurt, reacționar. Alte interpretări îl văd drept forța motrice a eliberării, o ideologie a emancipării colective și o sursă de mândrie umană. Indiferent de ce opinii avem în legătură cu naționalismul, prezența lui ubicuă la sfârșitul secolului trecut și începutul acestuia este indiscutabilă. Prin urmare, problema care se pune este aceea de a găsi modalități de a-l reconcilia cu agenda democratică.
Cu alte cuvinte: Cum poate îmblânzi cineva propensiunea violentă pe care un filosof gruzin, Ghia Nodia, o numea, pe bună dreptate, „miezul iliberal al etnicității”? Pot deveni simbolurile și sentimentele naționale parte a unui etos al societății civile? Sunt întrebări care m-au preocupat intens în ultimele decenii. Ele pot canaliza răspunsuri și oferi o viziune comprehensivă asupra tribulațiilor propriilor noastre vieți cetățenești...