Linkuri accesibilitate

Discreditarea socialismului prin leninism


Indiferent de ce ar crede cineva despre descompunerea finală a leninismului, acesta a fost un experiment care a reușit din perspectiva reconfigurării comunității politice potrivit unei interpretări specifice a socialismului marxist.

Ce sens poate da cineva faptului că, spre deosebire de toate celelalte societăți est-europene, Rusia este singura țară care pare incapabilă să restaureze tradiții și partide pre-comuniste? Unde sunt revoluționarii socialiști, cadeții, menșevicii?

Răspunsul are legătură cu faptul că Lenin a produs „sfârșitul politicii” via triumful ultim al voinței politice (Lenin and the End of Politics). De fapt, aceasta a însemnat că o autoproclamată sectă de pedagogi revoluționari a reușit să constrângă o întreagă populație să le accepte obsesiile drept imperativul inexorabil al istoriei.

Folosind exemplul implementării supravegherii (considerată una din practicile „modernității instituționalizante”), Peter Holquist a arătat că această constrângere nu a fost „o practică specifică bolșevică, marxistă sau chiar totalitară—a fost una modernă”. Potrivit acestei opinii, ceea ce i-a conferit regimului sovietic unicitatea a fost „intersectarea unei ideologii specifice cu implementarea simultană a unei anumite înțelegeri moderne a politicii—spus pe scurt, o înțelegere care privește populațiile deopotrivă ca mijloacele și scopul unui anumit proiect de emancipare”. Având pe fundal propria concepție marxistă asupra politicii, societății și istoriei, leninismul a dezvoltat „un model al progresului istoric mai degrabă închis decât deschis” (Bolshevik Surveillance in Its Pan-European Context).

Comunismul și fascismul au fost susținute de sensul istorico-politic al urgenței istorice și determinarea lor de a acționa într-o manieră radicală. Avangărzile care au adus aceste mișcări politice la putere și care le-au păstrat acolo erau mobilizate și justificate în virtutea schimbării etico-politice pe care se considerau ele însele singurele pregătite să o conducă datorită conștiinței lor post-liberale, precum și datorită spiritului, voinței, disciplinei, autosacrificiului și disponibilității de a acționa.

Impunând dictatura Partidului Comunist drept singurul instrument al acțiunii de împlinire a actului istoric, bolșevicii au reușit să monopolizeze total sfera politică, eliminând toate viziunile alternative ale comunității. Lenin, și mai târziu Stalin, au transformat sistemul politic în „arena centrală și sacră a auto-salvării și auto-sacrificiului revoluționarilor care se luptau să implementeze designurile utopice ce trebuiau împlinite la timpul prezent și pe pământ” (Marxism‐Leninism as a political religion).

Dat fiind faptul că Uniunea Sovietică a supraviețuit vreme de peste șaptezeci de ani, operația de atribuire a unei sens trecutului pre-comunist înfruntă în mod logic un hiatus istoric. Variile traiectorii ale gândirii politice ruse trebuie să depășească fie o lipsă totală a continuității indigene, fie chestiunea spinoasă a reinterpretării artificiale. În ultimă instanță, este dificil de recuperat tradiția în secolul XXI, când singura versiune de modernitate matură a țării a fost leninismul.

Această aserțiune, în orice caz, ne poartă către o altă ramificare a dilemei acelor Sonderwege („căi distincte”). Principala temă a controversei Richard Pipes–Martin Malia este importantă nu doar pentru interpretarea noastră a istoriei moderne ruse, ci și pentru discuția asupra naturii și viitorului politicii de stânga, socialiste, în secolul XX: a fost Rusia cea care a distrus (compromis) socialismul, așa cum Pipes și, mai devreme, Max Weber au afirmat, sau mai degrabă a fost socialismul revoluționar cel care, din pricina hybrisului său politic, într-adevăr metafizic, a adus suferințe imense asupra Rusiei? (The Soviet Tragedy)

Obiectând față de celebrarea tânărului Georg Lukács a preluării puterii de către Lenin în Rusia, Weber a insistat pe imposibilitatea construirii socialismului imaginat de Karl Marx în absența unor adevărate dezvoltări capitaliste, burgheze de piață: „Este întemeiat”, scria el, „faptul că Manifestul Comunist a accentuat caracterul economic revoluționar al antreprenorilor burghezi capitaliști. Niciun sindicat, cu atât mai puțin oficialii socialiști ai statului, nu poate juca un asemenea rol, înlocuindu-i pe aceștia” (Max Weber: Politics and The Spirit of Tragedy).

Anterior multor critici ai sovietismului, Max Weber a conchis că experimentul leninist va discredita socialismul pentru întreg secolul XX...

Vezi comentarii

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG