Istoricul relaţiilor româno-ruse/sovietice, de mai bine de două sute de ani cunoaşte multiple modalităţi de exprimare politică, diplomatică și militară. Însă ceea ce a marcat decisiv evoluţia lor a fost confruntarea dintre două mişcări profund antagoniste care îşi au originea în acest spațiu la începutul secolului XIX: naţionalismul românesc şi expansionismul rus/sovietic. Anexarea Basarabiei în 1812 de către Imperiul Rus a fost începutul unui conflict, care nu şi-a găsit soluţia nici până în ziua de azi. Era inevitabil ca tendinţa românilor de a se integra într-un stat unitar să-i aducă în opoziţie cu Rusia ţaristă, iar ulterior URSS, care înglobau un teritoriu naţional ce le aparţinea de drept. Diferenţa punctelor de vedere prin care cele două părţi îşi justificau drepturile asupra Basarabiei atestă faptul că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este piatra unghiulară a relaţiilor româno-ruse.
Din momentul apariției sale ca problemă internațională în anul 1812, Basarabia a fost subiectul a cinci tratate internaționale, care consfințeau apartenența sa la unul sau altul masiv politic, fie rus/sovietic, fie românesc (și implicit european): a. tratatul de la București (1812) dintre Turcia și Rusia, prin care Basarabia era anexată la Imperiul Rus; b. Congresul de la Paris (1856), care atribuia sudul Basarabiei și gurile Dunării Principatelor Române; c. Congresul de la Berlin (1878), prin care Rusia prelua sudul Basarabiei de la România; d. Conferința de pace de la Paris (1919), prin care era recunoscută internațional unirea Basarabiei cu România; Conferința de pace de la Paris (1947), care întărea dreptul de posesie a URSS asupra Basarabiei, realizat în urma anexării din 1940 și 1944.
Atât Congresele de la Paris din 1856 și Berlin din 1878, cât și Conferința de Pace de la Paris din 1919 au demonstrat iremediabilitatea pozițiilor celor două părți în ceea ce privește Basarabia. În cele ce urmează vom dedica un bloc de articole bătăliilor diplomatice româno-sovietice din perioada interbelică, în care cele două părți, au apărat (România) sau contestat (Uniunea Sovietică), legitimitatea actului din 27 martie 1918.
Către începutul anului 1921 devenise clar ca procesul restabilirii relatiilor dintre lumea capitalista si Rusia Sovietica va capata un caracter stihiinic, iar economicul va fi prioritar în fața politicului. La 16 martie 1921, se încheia acordul economic dintre Marea Britanie si Rusia Sovietica. În acelasi proces s-au angrenat si cercurile politice din Italia si Cehoslovacia.
În cazul Rom‚niei, aceasta perspectiva era îngreunata de caracterul relatiilor politice sovieto-române. Insecuritatea frontierei sale orientale, contestata de guvernul sovietic, si problema tezaurului constituiau elemente de mare pondere În determinarea evolutiei situatiei internationale a României într-o directie nefavorabila consolidarii ei politice si economice. Mai grav era, însa, faptul ca aceasta situatie, în raport cu obiectivele politicii externe sovietice fata de România, a devenit precara si fara perspective de ameliorare, daca luam în considerare noul cadru al pozitiei externe. Primele manifestari ale acestei politici nu au întârziat sa apara imediat dupa nota de protest din 1 noiembrie 1920.
Într-un interviu acordat ziarului „Dimineata”, A. Manuilski, vice-presedintele delegatiei sovietice la tratativele de pace sovieto-polone, a declarat ca Rusia Sovietica nu are nici un interes sa atace România, care i se pare redutabila ca forta armata si situatie defensiva pe Nistru. „Dar noi ne consideram în conflict cu România care a anexat în mod ilegal Basarabia, nu recunoastem Conventia care ratifica legitimitatea României asupra Basarabiei si cerem în aceasta problemă plebiscit, cu evacuarea prealabila a provinciei de trupele si autoritatile române”, încheia diplomatul sovietic.
Pozitia guvernului sovietic fata de problema basarabeana apare transant în dispozitia lui V.I. Lenin privind editarea hartii „Partea Europeana a Federatiei Ruse”. Considerând ca teritoriul dintre Nistru si Prut a fost ocupat în anii razboiului civil si interventiei militare straine, liderul de la Kremlin a dat indicatii sa se arate pe harta ca „Basarabia este si în prezent parte componenta a statului sovietic”. Din acel moment si pâna în anul 1940, Basarabia se hasura pe hartile geografice sovietice cu culoarea rosie, având inscriptia „ocupata provizoriu de trupele române”.
Constatând revenirea Rusiei Sovietice la vechea politica intransigenta fata de România, nu putem sa nu aratam cât de justificat a fost sfatul dat de O'Grady lui N. Ciotori cu ocazia tratativelor de la Copenhaga. Diplomatul englez s-a pronuntat pentru încheierea cât mai rapida a unui tratat cu Sovietele, pentru ca îndata ce ele vor ajunge la acorduri cu unele din puterile europene, pacea cu România nu le va mai fi de nici un folos si, în consecinta, îsi vor modifica întreaga politica.
În perioada 24 februarie - 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic, din cauza dificultatilor sale externe, fusese, într-adevăr, animat de o mare dorinta de finalizare a tratativelor cu România. Dar odata cu irosirea acestei ocazii s-a mai ratat un moment: dispozitia, nedisputata pâna atunci la Moscova, de a vedea în autodeterminarea provinciilor periferice o dogma a revolutiei ruse. Conceptia diplomatiei românesti, potrivit careia statul sovietic nu era succesorul politicii externe a regimului tarist si, ca o consecinta a acestui fapt, speranta ca principiile noi afirmate de documentele programatice sovietice s-ar fi putut întâlni fericit cu cele care calauzeau politica românească, se vedeau astfel serios pereclitate.
Noile realitati internationale au dus la abandonarea teoriei autodeterminarii de catre regimul sovietic, ea fiind sprijinita de Soviete doar acolo unde era îndreptata împotriva Puterilor Aliate, spre exemplu, în Turcia si Persia. Acolo unde interesele politice ale Rusiei Sovietice erau vitale, cum era cazul Finlandei, Poloniei, României, Ucrainei sau Georgiei, Moscova a luptat deschis împotriva acestui principiu.
Schimbarea atitudinii sovietice în problema Basarabiei a fost sesizata în timpul tratativelor sovieto-române de la Varsovia (22 septembrie - 25 octombrie 1921). Interpelat de grupul parlamentar socialist în problema tratativelor de pace sovieto-române, Take Ionescu a expus Adunarii Deputatilor modul cum s-a ajuns la aceste negocieri. Potrivit relatarii sale, tratativele dintre cele doua parti durau din februarie 1920. Initial s-a acceptat ca loc de întâlnire orasul Reval, iar delegatia română avea instructiuni sa încerce o dezlegare generala a problemelor existente. Întâlnirea de la Reval nu a mai avut loc. Abtinerea de la o întâlnire si o eventuala întelegere cu Rusia Sovietica trebuie privita prin prisma aliantelor pe care România si le-a creat în aceasta perioada.
În timp ce Anglia si Italia mergeau pe calea unei apropieri de Moscova, Franta a continuat aceeasi linie intransigenta trasata de Al. Millerand la 20 iunie 1920, prin care „recunoasterea statului sovietic se va face odata cu asumarea din partea sa a responsabilitatii pentru angajamentele predecesorilor sai fata de guvernele straine”. În aceste conditii, diplomatia franceza a lansat ideea unui cordon sanitar care trebuia sa cuprinda statele limitrofe ale Rusiei Sovietice, România, legata de directivele politiciii externe franceze, a sustinut eforturile Frantei de a realiza acest proiect.
Catre aceasta perioada atât România cât si Rusia Sovietica adoptasera limbajul care a definit caracterul relatiilor sovieto-române în problema Basarabiei pe tot parcursul perioadei interbelice. Pentru România primordiala era solutionarea problemelor secundare în chestiunea Basarabiei, deoarece o socotea definitiv transata în favoarea sa. Partea română se lovea însa de refuzul de principiu al guvernului sovietic de a recunoaste aceasta realitate. Rusia Sovietica contesta legitimitatea Unirii Basarabiei cu România, pretinzând solutionarea acestei probleme prin tratative bilaterale.
Atitudinea în cauza a guvernului sovietic avea sa fie constatată cu regret de delegatia româna, condusa de C. Filality, înca de la prima sedinta a tratativelor sovieto-române de la Varsovia. Reprezentantul sovietic L.M. Karahan a propus discutarea tuturor problemelor litigioase existente între cele doua parti. Conform planului sovietic ordinea de zi a viitoarei conferinte prevedea înainte de toate discutarea problemei Basarabiei si doar ca o anexa a acesteia, solutionarea altora ce decurgeau din acest fapt. Propunerea era conforma directivei din 21 august 1921, elaborata de V.I. Lenin special, cu ocazia tratativelor de la Varsovia.
Delegatul român a precizat de la începutul tratativelor ca România nici într-un caz si sub nici o forma nu acceptasa puna în discutie legalitatea sau caracterul definitiv al Unirii Basarabiei cu România. Relevanta este în acest sens informatia trimisa cu ocazia tratativelor Ministerului român de externe de C. Filality. Din mesajul sau reiese ca delegatul sovietic a insistat asupra chestiunii Basarabiei din cauza Ucrainei, pe care soarta provinciei nu putea sa n-o intereseze. Conform declaratiei lui L. Karahan, într-un limbaj tipic diplomatiei sovietice, era invocata reactia maselor din Ucraina fata de o eventuala lipsa de atitudine a delegatiei sovietice în ceea ce priveste Basarabia.
Sesizând atitudinea intransigenta a delegatiei române în problema Basarabiei, L. Karahan a prezentat adevarata oferta, pentru care delegatia sovietica a venit la Varsovia. El a declarat ca daca România consimte sa elimine pretentiile sale financiare fata de Moscova, Rusia Sovietica ar renunta la problema Basarabiei si cea a minoritatilor. Pentru a fi mai convingator în propunerea sa, delegatul sovietic a mai adaugat ca tezaurul nu mai este intact, fiind evacuat din Moscova în diferite orase când exista pericolul ofensivei lui Denikin, iar o parte a sa a fost pierdută. Partea româna a refuzat sa mai trateze în asemenea circumstante. C. Filality a declarat ca în situatia data întreruperea tratativelor este inevitabila. Delegatul sovietic a insistat însa asupra continuarii dialogului. Întâlnirea neoficiala dintre L. Karahan si C. Filality a elucidat cauzele acestor insistente. Rusia Sovietica dorea semnarea unei întelegeri prin care România sa ramâna neutra, pe baza de reciprocitate, în cazul unui conflict. L. Karahan a explicat ca guvernul rus trebuia sa prezinte poporului o compensatie oarecare în schimbul unor concesii României si credea suficienta o declaratie de neutralitate din partea ei pentru renuntarea la Basarabia: „Stim ca Basarabia va ramâne a voastra, recunostea delegatul sovietic, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care va va fi de mare folos mai târziu, trebuie sa platiti. Nu uitati ca din toate guvernele ruse noi suntem singurii capabili sa v-o dam. Nu suntem atât de naivi încât sa ignoram enormul vostru câstig în urma unei ratificari a situatiei realizate de un guvern rus si nu încerc sa neg ca vrem sa va facem sa platiti pretul. Iar acest pret este neutralitatea si concesii economice si financiare”.
Corespondenta dintre Take Ionescu si C. Filality cu ocazia tratativelor arata ca propunerile sovietice au fost respinse de primul. El vedea într-o întelegere de neutralitate cu Moscova o alianta limitata. Parerea lui L. Karahan că statul român ar avea vreun interes sa obtina de la guvernul sovietic recunoasterea Unirii Basarabiei cu România era considerată de Take Ionescu o speculatie politica.
În aceste conditii, atât partea sovietica cât si cea română au trecut prin formalitatea de a-si mentine drepturile asupra Basarabiei. Tratativele din 1921 de la Varsovia au fost importante prin schimbarea accentelor politicii sovietice fata de problema Basarabiei. Atât în timpul tratativelor din 1920, cât si a celor din 1921, ea era privita de Moscova ca una de oportunitate politica. În 1920, recunoasterea Basarabiei din partea Sovietelor ar fi putut fi obtinută în conditiile unui tratat prin care Rom‚nia ar fi recunoscut Rusia Sovietica. În 1921 aceasta recunoastere trebuia să includa un tratat de neutralitate, precum si abandonarea pretentiilor fata de tezaurul depozitat la Moscova. Asa cum România nu avea nici o intentie de a ataca statul sovietic, iar sansele de a recupera tezaurul erau minime, Bucurestiul ar fi renuntat la putin, în comparatie cu semnificatia interna si internationala pe care ar fi oferit-o recunoasterea formala de catre Rusia Sovietica a frontierei Nistrului.
Odată cu tratativele de la Varsovia, ultima manifestare de oportunism politic în problema Basarabiei, aceasta devenea pentru statul sovietic o chestiune de principiu. Acest fapt era grav deoarece concorda cu tendinta Rusiei Sovietice de a se afirma în relatiile internationale ca mare putere.
