Eșecul Conferinței de la Viena, unul previzibil de altfel, după cum menționam în articolele precedente, a fost utilizat de propaganda sovietică în trei feluri: 1. În vederea discreditării României în plan internațional, încercând să inoculeze ideea că aceasta nu dorește o soluționare pașnică și diplomatică a problemei Basarabiei; 2. Prin organizarea în interiorul statului român a unei mișcări subversive, menite să compromită eforturile de administrare a Basarabiei, a cărei apogeu a fost insurecția de la Tatarbunar; 3. Crearea unui proiect politic și identitar al românilor de peste Nistru, opus celui românesc din Basarabia, care s-a numit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) și care este punctul de pornire în inventarea „poporului moldovenesc” sovietic.
Ca ripostă la întreruperea negocierilor de la Viena, la 6 aprilie 1924, ziarul „Pravda” consemna că „până la desfășurarea unui plebiscit, vom considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei și a Uniunii Sovietice”. La 28 iulie 1924, Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii printr-un decret emis de regele României.
La 8 august 1924, Vasil Kolarov (secretar general al Kominternului) și alții membri ai organizației au conceput un plan pentru declanșarea unei revoluții comuniste în România, în urma căreia Basarabia să fie anexată de URSS. Autorii planului se bazau pe faptul că țăranii basarabeni erau nemulțumiți de politica agricolă a guvernului român, în special de reforma agrară din 1921. Situația țăranilor se agravase ca urmare a secetei din vara anului 1924, care a cauzat dificultăți în sudul Basarabiei.
Cel mai edificator este prezentată acţiunea subversivă sovietică din Basarabia în ancheta desfăşurată de guvernul român în legătură cu răscoala de la Tatarbunar şi prezentată de Gh. Tătărescu în plenul şedinţei din 19 iulie 1925 a parlamentului român.
Rezultatele anchetei au constatat că pentru Basarabia fusese înfiinţat un stat major special al Internaţionalei a III-a cu reşedinţă la Harkov şi cu o subreşedinţă la Odesa. În atribuţiile sale intra organizarea atacurilor pe Nistru cu bande armate, având drept scop menţinerea permanentă a armatei române la Nistru şi provocând tensiune în rândul populaţiei. Prin organizarea de atacuri şi atentate în interiorul Basarabiei, se urmărea demoralizarea populaţiei şi scăderea prestigiului autorităţilor române în ochii locuitorilor Basarabiei.
Ancheta arată că alegerea sudului Basarabiei drept câmp de activitate revoluţionară n-a fost întâmplătoare. Toate satele unde existau comitete revoluţionare erau exclusiv localităţi ale minorităţilor ruse şi ucrainene, aceştia constituind şi elementul principal al comitetelor revoluţionare. Comitetele săteşti create aici erau reunite în organizaţii mai mari, numite comitete de subraioane, subordonate comitetelor regionale. În afară de aceste comitete, în fiecare comună era format un detaşament de luptă, care trebuia să atingă cel puţin 30 membri. Detașamentele de luptă aveau însărcinarea să întrunească oamenii, pregătindu-i pentru luptă, să primească arme şi muniţii, formând depozite şi să le împartă luptătorilor cu puţin timp înainte de izbucnirea revoluției.
În vara anului 1924 au avut loc primele acțiuni de pregătire a declanșării rebeliunii. La 2 iunie 1924, un grup de oameni înarmați a încercat să traverseze Nistrul într-o luntre și să debarce pe malul drept. Grănicerii români au somat grupul să se oprească, dar intrușii au deschis focul. În apărarea celor care încercau să intre fraudulos în România au intervenit grănicerii sovietici care au deschis focul asupra malului românesc. Conform rapoartelor grănicerilor, unele grupuri înarmate ar fi reușit să treacă Nistrul fără să fie observate.
Organizatorul acestor diversiuni a fost Andrei Kliușnikov, comisar politic sovietic cunoscut sub pseudonimul Nenin, care a desfășurat o acțiune de înființare comitetelor revoluționare bolșevice în județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă. Acolo au fost răspândite materiale propagandistice (broșuri și manifeste revoluționare) care „denunțau ocupația românească a Basarabiei” și chemau la „unitatea populației basarabene pentru proclamarea unei republici sovietice”.
Comitetul Revoluționar, compus din Andrei Kliușnikov, Iustin Batișcev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (zis Kolțov), Leonte Țurcan, Grigori Cernenko și Andrei Stanțenko, urma să declanșeze la Tatarbunar o revoltă armată împotriva autorităților române, cu sprijinul organizațiilor comuniste din Basarabia. Conducătorii operațiunii sperau ca întreaga populație din Basarabia să se răscoale împotriva armatei române și că mișcarea revoluționară va cuprinde întreaga Basarabie.
În noaptea de 15/16 septembrie, rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind tăiate firele telefonice, instalate santinele la toate intrările și ieșirile comunei, precum și pe străzile principale și arborate drapele roșii. Un grup condus de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și i-a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primarul, perceptorul, notarul, dirigintele oficiului poștal și toți funcționarii) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat „republică moldovenească sovietică”. Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin a ținut un discurs în care afirma că în „Basarabia se instalase puterea sovietică și că localitatea nu mai aparținea României”. El le-a comunicat sătenilor că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga armatele române și le-a cerut să se înarmeze și să lupte contra trupelor române. Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidiopol, pe malul stâng al Nistrului, efectua manevre militare de tragere.
Bande de agitatori bolșevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea și în satele Cișmele, Achmanghit, Nerușai, Mihăileni și Galilești din sudul Basarabiei, intimidând restul populației. Rebelii au creat autorități sovietice - comitete revoluționare, unități de miliție populară și Gărzile Roșii. Numărul persoanelor răsculate s-a ridicat la 4000-6000 de persoane, în majoritate covârșitoare de etnie ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză etc. Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români și de germanii basarabeni.
Pentru reprimarea rebeliunii, guvernul României a trimis trupe de artilerie din Corpul III al Armatei Române și o unitate de marină. Primele unități militare de la Cetatea Albă au ajuns în zonă în seara zilei de 16 septembrie 1924 și s-au luptat cu rebelii la podul dintre Tatarbunar și Achmanghit, împușcându-l mortal pe Ivan Bejan (Kolțov).
În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt Tatarbunarul - centrul răscoalei, supunând localitatea unui atac de artilerie. Nereușind să țină piept armatei, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Galilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor au fost atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-a luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția, după care au fost capturați și dezarmați. Ulterior, rebelii au fost ajunși de un detașament mai mare de soldați, s-au luptat cu ei, dar nu au reușit să reziste. Armata a reușit să captureze 120 de rebeli.
În același timp, liderii revoltei, Nenin și Iustin Batișcev, au fugit cu un automobil, pe care l-au abandonat dincolo de Galilești. Nenin a fugit spre mlaștinile sărate de pe malul mării, dar la 19 septembrie a fost suprins de un jandarm care l-a împușcat mortal. La 19 septembrie, după trei zile de lupte în care au murit sute de rebeli și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați). Kliușnikov și alți lideri ai rebelilor au fost uciși în timpul luptelor cu trupele românești, iar revolta a fost înăbușită. După alte patru zile, au fost stinse și celelalte focare ale răscoalei.
În perioada 24 august - 2 decembrie 1925, timp de mai bine de trei luni (103 zile), s-a desfășurat la Chișinău procesul participanților la revolta armată de la Tatarbunar (supranumit în presă „Procesul celor 500”). Dosarul conținea aproximativ 70 000 de pagini, iar verdictul - 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate.
După finalizarea procesului, majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță. Un număr de 85 rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea: majoritatea la pedepse între 6 luni și 6 ani, doi - la 15 ani muncă silnică și Iustin Batișcev - la muncă silnică pe viață. Dintre cei 85 de condamnați, niciunul nu era român. În acest proces s-a intenționat demonstrarea faptului că răscoala de la Tatarbunar a fost organizată de URSS.
Procesul a atras reacția vehementă a propagandei sovietice, precum și atenția opiniei publice internaționale, care a fost extrem de divizată. Mai multe personalități ale științei și culturii, în special de stânga, au luat apărarea inculpaților. În noiembrie 1925 a sosit la Chișinău o delegație vest-europeană condusă de Henri Barbusse, scriitor francez de convingeri comuniste, care a asistat la proces.
Pe de altă parte, profesorul american Charles Upson Clark de la Columbia University, un profund cunoscător al realităților din România consemna: „[...] Rebeliunea de la Tatar-Bunar a fost în esență exemplu cel mai frapant al unui raid comunist, organizat din afară [...], și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorate asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările”.
Răscoala de la Tatarbunar a fost cu adevărat o acţiune de masă violentă a populaţiei Basarabiei, care din capul locului a fost apreciată drept răscoală împotriva ordinii existente în timp. Există însă două nuanţe care şi-au pus amprenta asupra caracterului insurecţiei. Prima era aceea că ea a fost inspirată, pregătită şi organizată pe teritoriul URSS și abia după aceea „exportată” în sudul Basarabiei. Cea de-a doua este că răscoala a avut loc într-o regiune unde, drept rezultat al politicii ţariste, au avut loc grave modificări demografice, punând elementul românesc în minoritate faţă de ruşi, ucraineni şi alte naţionalităţi. Prin urmare, marea majoritate a participanţilor la răscoală erau ucraineni sau ruşi, fapt demonstrat şi de „procesul celor 500” desfăşurat după înfrângerea răscoalei. Ulterior, începând cu 1924 şi terminând cu 1940, asemenea acţiuni majore n-au mai avut loc în Basarabia, ceea ce a făcut ca istoriografia sovietică să constate că „lupta ţăranilor basarabeni împotriva ocupanţilor a atins apogeul în răscoala de la Tatarbunar”.
