Linkuri accesibilitate

Doar moartea este inevitabilă: vara anului 1914


La o sută cinci ani de la evenimentele care au dus la izbucnirea războiului în Europa în vara anului 1914, persistă încă un fel de regret îngrozit în memoria continentală. Să ne aducem aminte că vreme de treizeci și șapte de zile, deci între asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, și până când armatele germane au trecut granița în Belgia, pe 3 august, soarta lumii occidentale a părut suspendată. După aceea, totul s-a petrecut succesiv, potrivit cauzei și efectului. Atunci a început, practic, istoria timpurilor noastre (cel puțin a multora dintre noi): „scurtul secol XX”, 1914-1989, cum l-a definit Eric Hobsbawm.

Ceea ce-a declanșat Marele Război și cine poartă responsabilitatea rămân subiecte intens disputate. Prin contrast, originile celui de-Al Doilea Război Mondial, un conflict cu mult mai letal, par cât se poate de necomplicate și directe. Oricât de întârziate sau greșite vor fi fost, acțiunile întreprinse de anumite națiuni erau deliberate (mai ales după 1941). Pe de altă parte, în 1914, niciunul din marii participanți nu și-a dat seama în ce avea să se bage și cu atât mai puțin care vor fi efectele. Abisul dintre ceea ce credeau că vor obține cei care au ales să meargă la război și consecințele devastatoare ale deciziei lor constituie un punct sensibil al acestui perpetuu sentiment de regret. Marele Război n-ar fi trebuit purtat.

De-a lungul timpului, au fost propuse mai multe explicații - fie metafizice, psihologice, biologice, politice sau economice - pentru izbucnirea războiului în 1914. Exponenții celor mai populare și răspândite școli de teoretizare socială din epocă, darwinismul social și marxismul, au oferit propriile răspunsuri. Marxiștii, de pildă, au pretins că războiul era etapa finală a exploatării capitaliste. Dar tensiunile și antagonismele au dus și la proclamarea supraviețuirii inevitabile a celei mai apte, viguroase și virile națiuni, sau imperiu, sau Volk, sau orice altceva. Niciuna din teorii, deși premisele ambelor sunt similare, nu a evoluat (sau îmbătrânit) foarte convingător.

Acestea, precum și alte formulări teoretice, împărtășesc convingerea că declanșarea războiului în Europa era inevitabilă. Cu alte cuvinte, că fie din natura umanității, fie din unitățile sociale pe care aceasta le-a creat, ceea ce-a pus artileriile lunii august 1914 în mișcare era sortit să se întâmple și nu putea fi evitat. Dar astfel de generalizări fataliste par pur și simplu îndoielnice, simple exerciții sofistice. Sau, cum spun juriștii, post hoc ergo propter hoc(„după asta, iată că din cauza asta”). A fost războiul (real) inevitabil între Statele Unite și Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece? Nu puțini profeți au crezut asta. S-a dovedit că n-a fost așa.

Marele istoric britanic A. J. P. Taylor (1906-1990), comentând evenimentele de pe Frontul de Vest din vara anului 1917 în volumul său clasic From the Boer War to the Cold War, ne reamintea că „doar moartea este ineluctabilă. Nimic altceva nu este inevitabil până când se petrece și totul devine inevitabil odată ce s-a întâmplat. Istoricul se ocupă cu evenimente din trecut și, pentru el, toată istoria este inevitabilă. Dar aceste evenimente ale trecutului au fost cândva în viitor și atunci ele nu erau de neevitat”. Întrebarea pe care o ridică Tolstoi legat de Războaiele napoleoniene în epilogul la Război și pace rămâne validă: în ce măsură, dacă există vreuna, sunt aceste misiuni belicoase provocate de lideri? Sau, dacă anumiți actori politici n-ar fi fost prezenți pe scena istorică ori dacă ar fi performat altfel decât au făcut-o, ar fi mers lucrurile altfel iar rezultatele finale ar fi fost semnificativ altele?

Când ne gândim la cauzele Marelui Război și la relativa importanță a conducerii individuale în provocarea lui, trebuie să facem câteva distincții. Pentru început, tensiunile și antagonismele care pot produce războiul între națiuni nu trebuie în mod necesar să rezulte în așa ceva. În deceniile premergătoare anului 1914, Marea Britanie și Rusia țaristă, spre exemplu, fuseseră pe punctul unui conflict, în mod repetat, din pricina rivalității lor în India și Persia. Ar fi existat așadar mai multe premise ca războiul să izbucnească acolo, și nu de-a lungul graniței dintre Austro-Ungaria și Serbia, iar dacă acela s-ar fi generalizat, atunci ar fi produs o aliniere diferită a statelor combatante.

Este important, de asemenea, să distingem între un război local sau regional, pe de-o parte, și unul european sau mondial, pe de alta. Există destul precedent istoric (în anii 1854, 1859, 1866, 1870) pentru a confirma că primul tip de conflict a avut loc în istorie fără a degenera într-unul extins. Dar este la fel de limpede că, la nivelul anului 1914, Austro-Ungaria își dorea un război local împotriva Serbiei, iar Germania își încuraja aliatul balcanic să îl și poarte. În orice caz, niciunul din state, nici măcar Germania, și cu siguranță nici Austro-Ungaria, nu-și dorise un război european total.

Chiar și așa, râvna cu care s-au grăbit Austro-Ungaria și Germania imperială să riște un război total ca urmare a asasinării arhiducelui și soției acestuia la Sarajevo rămâne uluitoare. Desigur, în Imperiul austro-ungar, motivele țineau de politica internă. Monarhia duală se găsea în permanentă tensiune din pricina elementelor naționaliste slave prezente în populația poliglotă a imperiului. Prin urmare, zdrobirea Serbiei părea să ducă și la eliminarea celui mai activ factor extern de agitație—cel puțin câtă vreme Germania ar fi putut împiedica o intervenție rusească.

Pericolul s-a cuibărit însă, ca mai mereu în istorie, în încercarea de a rezolva o problemă internă printr-o aventură de politică externă, de vreme ce aproape nimeni nu s-a gândit vreodată să amelioreze o problemă de politică externă printr-o reformă domestică. Încheiate să susțină pacea și să prevină atacul vreunei națiuni asupra alteia, alianțele militare au produs mai degrabă rezultatul opus. Ridicând miza și lărgind scopul unui conflict, ele au intensificat implicit și insecuritatea colectivă. Când s-a produs criza din 1914, a existat o reacție în lanț, apogeul acumulării unei tensiuni care, pe parcursul deceniului precedent, încurajase un fatalism crescând legat de probabilitatea războiului...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG