Dragă Victor,
Nu pot să-ți vorbesc la timpul trecut. Trebuie să fie o greșeală. Nu e prima oară când greșești, recunoaște! Tu trăiești pentru muzică; de ce nu te întrebi dacă muzica poate trăi fără tine? Și apoi, cum e asta? Ne înveți să ascultăm trei-patru interpretări ale aceleiași compoziții și să înțelegem că nu e aceeași. La a cincea te-ai gândit? De la cine vom afla de ea? Unde e perfecționismul care te caracterizează? Nu realizezi că fără tine pur și simplu nu se poate? Pizzicato furioso.
Și apoi, tocmai tu să dai satisfacție antisemiților? Te-au vânat în România, te-au vânat la Londra, te-au vânat la München. Ne-am și certat uneori pe chestia asta, îți amintești? Ești ultrasensibil, îi depistezi cu numai o virgulă pusă nelalocul ei, nu admiți că și ei nu sunt decât oameni. Și vorba lui Shalom Alechem, unii dintre ei (bine, mulți, nu unii) nici măcar atât. Vivacissimo
Am trecut amândoi prin clipe nu tocmai ușoare, care n-aveau de-a face nici cu muzica, nici cu antisemitismul. Ne-am ajutat unul pe celălalt atât cât s-a putut. Adică deloc. Hai să fim sinceri: nevinovați nu eram niciunul dintre noi doi. Dar eram. Eram unul pentru celălalt. Acolo. De ani buni, tu acolo, eu într-un alt acolo. Pentru că „acasă” n-am știut să fim niciunde. Pentru că „acasă” al lor nu putea fi al nostru. Așa că nici vorbă de „adio”. Cel mult, „la revedere”. Andante, ma non troppo (ca tine).
