Avionul în care eram aterizase la Chişinău după ora 18.00. De cum am ieşit din Aeroport, m-au luat în primire mai mulţi taximetrişti dornici de profit. Am refuzat însă ofertele lor, amintindu-mi de un individ neobrăzat care îmi ceruse 300 de lei ca să mă ducă la Buiucani.
Acum trebuia să ajung la Botanica, pe bulevardul Traian. Şi mi-am zis că cel mai profitabil pentru mine ar fi să merg cu troleibuzul. E mai bine să plăteşti 2 lei în loc de 100, nu? Aveam de aşteptat o jumătate de oră. Alături, aşteptau troleibuzul alţi oameni cu bagaje.
Peste o jumătate de oră a venit un troleibuz care însă a trecut pe lîngă noi ca şi cum nici nu am fi existat. Am alergat după el, dar am renunţat în cele din urmă. Am mai aşteptat vreo 15 minute şi a venit al doilea troleibuz care… a trecut şi el pe lîngă noi impasibil. Dornic să dezleg misterul m-am ţinut de el şi cînd s-a oprit, departe de staţie, l-am luat la întrebări pe şofer. Acela mi-a spus că el trebuie să cineze şi m-a sfătuit să revin la staţia din Aeroport deoarece al treilea troleibuz e deja acolo. Am revenit şi, într-adevăr, am văzut troleibuzul nr.3 bucşit cu oameni. M-am repezit, speriat de gîndul că pot să întîrzii, şi am pătruns cu greu înăuntru. După mine, uşile abia s-au închis.
Şi a fost o călătorie infernală. Niciodată în viaţa mea lungă nu am mai mers în asemenea codiţii grele. Eram lipiţi toţi unul de altul, iar taxatorul incapabil să se mişte printre noi. Fiecare deschidere a uşilor era un chin, un pericol. A fost ceva de groază. O fi fost pesemne şi străini în acel troleibuz al suferinţei.
Vreau să spun iată ce. Într-o ţară europeană nu ar trebui să existe asemenea călătorii. Nu ştiu ce e de făcut, dar aşa ceva nu e OK.
