Linkuri accesibilitate

Dușmanii naturali ai Republicii de la Weimar


Atacurile anti-sistem în perioada Republicii de la Weimar au avut mai multe surse, și au fost purtate adesea de comuniști și alte câteva specii de naționaliști. Însă nu liniile ideologice singure au reușit să osândească faimoasa republică, ci un spectru mai larg de grupuri, care au dat o forță extraordinară discursului anti-sistem.

Naționaliștii de varii înclinații detestau sistemul. Partidul Popular Național German (DNVP), cel mai mare partid al dreptei în timpul Republicii, detesta și el sistemul. Aceleași sentimente le nutreau și revoluționarii conservatori și grupurile völkisch (naționaliști etnici sau rasiali), care includeau asociațiile naționaliste și național-socialiștii. De partea cealaltă a eșichierului politic, atacurile anti-sistem erau purtate prin intermediul KPD-ului (Partidul Comunist German).

Problema este că aceia care execrau ordinea de la Weimar nu aveau ce să pună în loc. În general, inamicii Weimar-ului își doreau un stat puternic, autoritar (lucrul care îi lega cel mai tare). Înainte de 1918, termenul de „sistem” fusese unul neutru, folosit pur și simplu pentru a clasifica state și guverne. Abia în turbulenții primi ani ai Republicii de la Weimar a început el să capete conotațiile negative.

Germanii de rând priveau spre imperiul antebelic și comparau ceea ce își aminteau a fi o ordine a păcii și relativei prosperități economice cu haosul și instabilitatea economică instalate după Marele Război. Concomitent, foarte mulți împărtășeau convingerea că Germania trecea print-o catastrofică degradare a standardelor morale și o prăbușire a ordinii sociale.

Încă din primii ani ai Republicii de la Weimar, sistemul parlamentar și cel democratic fuseseră frecvent agresate în discursurile naționaliștilor. Practic toate grupurile de pe dreapta eșichierului politic german al acelei perioade biciuiau în termenii cei mai duri așa-zisa corupție a parlamentului.

Programul din 1920 al național-socialiștilor declara opoziția deschisă față de parlamentarism, obsesie care avea să rămână o caracteristică a propagandei naziste până la sfârșitul tragic al Republicii. În februarie 1932, de pildă, șeful propagandei național-socialiste, Joseph Goebbels, descria acest sistem drept „o manieră de guvernare care dă de lucru câtorva sute de mii de oficiali fără nicio calificare”.

DNVP-ul se arăta la fel de convins de corupția sistemului parlamentar. Broșurile de la începutul anilor ’20 vorbeau despre modul în care politica de partid subminează justiția și administrația prin miniștrii sistemului. Convingerea comună era aceea că, în politica Weimar, totul se cumpără și se tranzacționează. Direcționată împotriva parlamentului și democrației, terminologia anti-sistem a dreptei naționaliste a impregnat cu ușurință și sistemul de partide. Atacurile împotriva acestuia deveniseră obișnuință mai ales în perioada stabilizării, 1924–1929, și au continuat până la distrugerea totală a Republicii.

Partidele dreptei naționaliste au identificat adesea „problema” cu partidele de stânga și de centru, în special prin referințe peiorative la „sistemul roșu și negru”. Roșul reprezenta, desigur, stânga, iar negrul, partidul centrist catolic, cel mai consistent în configurația de la acea dată a Germaniei. Animozitatea la adresa sistemului bicolor a atins apogeul la începutul anului 1932, când președintele Paul von Hindenburg a candidat din nou pentru funcție cu sprijinul partidului de centru și al SPD-ului, principalele formațiuni care i se opuseseră atunci când câștigase pentru prima oară poziția de președinte al Reich-ului, în 1925.

Popular-naționalii, desigur, au văzut în coaliția lui Hindenburg cu social-democrații dovada setei de putere a „sistemului roșu și negru”, iar național-socialiștii anunțau deja, încă din 1932, ziua socotelilor. Mare parte din terminologia anti-sistem a dreptei naționaliste viza așa-zisa conducere de tip clică a liderilor politici ai Republicii. Ea s-a intersectat adesea cu antisemitismul și anticapitalismul, în special prin convingerea că evreii controlează totul. Antisemitismul a împins așadar terminologia anti-sistem dincolo de domeniul politicii.

Concluzia este că atacurile împotriva Republicii de la Weimar susținute de principalii rivali de pe dreapta eșichierului politic, NSDAP și DNVP, s-au suprapus mult mai mult decât au diferit. Așa au ajuns ambele formațiuni să atace la unison „sistemul parlamentar”, „sistemul SPD”, „sistemul negru-roșu”, „sistemul Heinrich Brüning”, „sistemul din noiembrie” și orice altă varietate de sistem, local sau național.

Pentru partidele germane de stânga, principala provocare a fost „sistemul capitalist”, condamnat adesea prin organele de propagandă ale variilor partide socialiste. Dintre toate, KPD-ul a derulat cele mai turbate atacuri împotriva capitalismului, punând inclusiv prima conflagrație mondială pe seama sa.

Marea criză economică a dat apă la moară tuturor acestor ofensive și s-a suprapus peste anii terminali ai regimului. Asemeni dușmanilor lor de moarte de la dreapta, comuniștii au criticat și ei corupția sistemului parlamentar. La scurtă vreme după alegerile federale din 1928, în urma cărora SPD-ul rămânea cel mai influent partid din Reichstag, Ernst Thaelmann (16 aprilie 1886–18 august 1944), liderul KPD, susținea o „politică de masă” împotriva „direcției politice fraudulente a sistemului parlamentar”, a prăduirii poporului și anulării drepturilor sale.

Realitatea a fost că nu doar partidele de stânga și de dreapta disprețuiau sistemul Weimar, ci și majoritatea grupurilor antrenate în competiția pentru locul rezervat clasei de mijloc și claselor rurale înstărite. Mâniați de succesivele reevaluări de după hiperinflația acelor ani, creditorii nu și-au mai ascuns nici ei resentimentele. Grupurile de interese, deopotrivă din economie și agricultură, au atacat și ele sistemul. Spre finalul tragicei povești numite Republica de la Weimar, convingerea că „Sistemul” amenința Germania devenise efectiv un loc comun...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG