Linkuri accesibilitate

Duhoarea negaționismului securist


Nimic nu este mai revoltător, mai șocant și mai repugnant în România zilelor noastre decât revenirea în discursul public a obsesiilor negaționiste proprii demagogiei securiste. S-a lucrat intens și perfid după 1989 la distrugerea imaginii celor care s-au opus sistemului totalitar și s-a încercat discreditarea acțiunii de condamnare a comunismului ca regim ilegitim și criminal. Dacă în urmă cu mai bine de două decenii, foștii securiști se mulțumeau să strângă, în chip veros și venal, averi fabuloase, mai spre zilele noastre au încercat să impună și o narațiune absolut falsă despre cât de patrioți au fost în anii „rezistenței împotriva Kremlinului”.

O „rezistență” ce avea loc în condițiile în care România era membră a Tratatului de la Varșovia și a CAER, iar sistemul politic intern era cel mai represiv din Europa de Est, cu excepția, poate, a Albaniei. Nimeni nu neagă că dictatorul român, cel pe care Gorbaciov îl numea „Adolf al nostru”, a sfidat uneori hegemonismul imperial al Moscovei și dominația sovietică în mișcarea comunistă mondială. Nu văd o problemă în a admite aceste lucruri. Dar nu a încercat niciodată să meargă dincolo de limitele permise de Kremlin. Era previzibil, iar Moscova l-a tolerat ca pe un țânțar uneori enervant, un personaj iritant și excentric, absorbit de propria imagine, în fond, de un nesfârșit ridicol, de „Nicolae Viteazul”, dar în niciun caz ca pe promotorul unui risc geopolitic major ori al unui model alternativ de socialism (vezi cazurile Nagy și Dubček).

Priviți scena depunerii jurământului în martie 1974 ca președinte al RSR (alături de marioneta Ștefan Voitec, cu sceptrul prezidențial în mână, cel elogiat de Salvador Dali într-o faimoasă telegramă de felicitare a cărei publicare în Scînteia l-a costat funcția pe directorul adjunct al Agerpres-ului în clipa când s-a înțeles că marele pictor își bătuse joc la modul absolut de micul tiran de la București) și dacă nu izbucniți în râs, mi-e teamă că aveți probleme cu umorul...

În politica internă, urmând linia lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu era mai catolic decât Papa, adică mai stalinist decât Brejnev. Când URSS a pornit pe drumul reformelor reale, după venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov, Ceaușescu a încetat să mai conteze pentru Vest ca un pion relativ anti-sovietic. Era un dinozaur stalinist și așa a fost tratat de către Occident și de către Gorbaciov însuși. Securitatea, atât cea internă, cât și cea externă, a fost subordonată voinței sale, a fost un instrument pentru perpetuarea dictaturii inițial oligarhică, ulterior tot mai personalizată. Securitatea nu a fost creată, cum afirmau fracționiștii care au trimis „Scrisoarea celor 6”, pentru a servi „orânduirea socialistă împotriva claselor exploatatoare”. Niciun disident nu ar fi putut să emită o asemenea enormitate.

A nu recunoaște diferența între nostalgicii Securității „originare”, „scut și sabie” a partidului comunist, și disidenți este o probă de revizionism istoric stupefiant. Orice om informat și de bună credință știe că Securitatea a fost instituția criminală care, din prima și până în ultima ei clipă, a susținut un regim criminal. Că Brucan, Apostol, Bârlădeanu și Pârvulescu nu credeau acest lucru, era normal. Că unii foști disidenți și istorici ai comunismului îl ignoră și azi este cu totul altceva și e întristător...

Îmi aduc aminte că în aprilie 2006, la București, am participat la o dezbatere organizată de Fundația „Horia Rusu” pe tema „Procesul comunismului”. Venisem în țară pentru a porni activitatea Comisiei Prezidențiale. Prezent la conferință, fostul președinte Emil Constantinescu m-a întrebat ce voi face dacă nu vom ajunge la condamnarea instituțiilor care au călcat în picioare ideea de lege în România. Am declarat atunci public că dacă nu vom condamna Securitatea ca instituție criminală pe întreg parcursul existenței sale, eu voi face opinie separată și voi rosti public poziția mea. Nu a fost cazul, Raportul Final a spus apăsat ceea ce trebuia spus. Dar, în mod cu totul neîntâmplător, la câteva zile după acea declarație, începea o campanie de o amplitudine, intensitate și ticăloșie greu de imaginat împotriva mea. S-a produs un tsunami al calomniilor nerușinate.

Sinteza perversă dintre stalinism și fascism realizată de regimul Ceaușescu este azi celebrată drept o expresie a curajului și demnității. Ștefan Andrei și Constantin Olteanu, Silviu Curticeanu și Dumitru Popescu, Aurel Rogojan și Olivia Clătici au scris cărți în care nu numai că nu s-au căit, ba chiar dimpotrivă, s-au arătat mândri de faptele lor. Au făcut ce trebuia și ar mai face-o încă și încă o dată dacă ar mai putea. Minciuna, lipsa de decență și insolența s-au contopit practic în acest gen de „literatură”. De Ion Iliescu nu mai vorbesc. În cazul său, recomandarea de lectură ar trebui să fie sentința pronunțată în Guatemala împotriva fostului dictator Efraín Ríos Montt, condamnat în 2013 la 80 de ani de închisoare pentru genocid și crime împotriva umanității (ulterior decedat pe 1 aprilie 2018).

XS
SM
MD
LG