Într-un top al celor mai proaste cărți din 2004, Mircea Mihăieș menționa primul volum de memorii al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. S-ar putea să aibă dreptate din perspectiva criticului literar și a gânditorului politic democrat. Ca istoric al comunismului românesc și internațional însă, am citit cu atenție această carte precum și următoarele lui volume. Este o tentativă a fostului doctrinar al PCR de a-și reconsidera tinerețea și participarea (ascensiunea) în cadrul aparatului ideologic marxist-leninist, mai ales in anii ’50. Pretenția obiectivității nu este nicio secundă atenuată de recunoașterea faptului că autorul nu are cum să fie un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra vâltorii.
Dumitru Popescu a fost nemijlocit implicat în reproducerea ideologică a sistemului, a fost dirijorul propagandei vreme de decenii. Lui i se datorează sinistra formulă, „Ceaușescu ne este baci”, rostită la Congresul al XI-lea din 1974. Nimeni nu a justificat mai insidios cultul personalității lui Ceaușescu decât Popescu. A fost megafonul acestui cult, legitimatorul său necondiționat. Pe criticii săi de după 1989, îndeosebi pe cei din rândurile intelectualității critice, îi disprețuiește și îi acuză de „necrofagie”. Cine îi reamintește că a fost arhitectul unei construcții simbolice perverse și pervertitoare este gratulat cu asemenea complimente: „E galeria imundă de la meciurile vândute, asmuțită să justifice, prin vacarmul ei trivial, deciziile arbitrilor necinstiți. Sunt puși să deruteze publicul deja dezorientat, să trezească instincte bestiale, să pregătească terenul pentru linșaj”. (Reducția celulară, Curtea Veche, 2007, p. 147). Simpatiile sale în lumea literară au mers către Eugen Barbu și Adrian Păunescu, campionii direcției național-staliniste și protocroniste. Pe Bogza, Jebeleanu, Manolescu, Doinaș, Hăulică, Paler și alți exponenți ai direcției lovinesciene i-a privit cu antipatie și suspiciune. În conflictele spirituale și valorice din anii ’70 și ’80, s-a situat inflexibil de partea obscurantiștilor anti-occidentali, autarhici și xenofobi.
Spre deosebire de un Paul Niculescu-Mizil (1923—2008), Popescu-Dumnezeu (porecla persiflatoare s-a născut întrucât era perceput la Scînteia drept un despot monoman, arogant și narcisist, un egolatru incorigibil cu pretenții de infailibilitate) recunoaște că stalinismul românesc nu s-a încheiat odată cu victoria grupului Dej („partida națională”) asupra adversarilor secretarului general (Pauker—Luca și Constantinescu—Chișinevschi). Dimpotrivă, Popescu așază Plenara din iunie ’58, un veritabil „seism politic”, în centrul demersului lui Dej de a-și afirma dominația absolută și de a consolida stalinismul național. Memoriile descriu cu minuție vânătoarea de vrăjitoare din acel an. Ce avea să urmeze, după pogromul din partid, a fost sinistra prelucrare a grupului Milița Petrașcu—Marius Nasta—Dora Massini—Mihail Andricu—Jacques Costin, eveniment delirant condus de către neverosimilul, diabolicul tandem compus din agramatul Florian Dănălache (fost boxeur la Ploiești, personaj patibular cu comportament huliganic), primul secretar al Capitalei și perfidul pseudo-dialectician Leonte Răutu, șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, omul capabil să învăluie în formule marxiste până și cele mai abjecte decizii ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și, mai târziu, ale lui Nicolae Ceaușescu.
