Linkuri accesibilitate

Ecourile literare ale justiției de tranziție


Procesele tranziției postcomuniste au reprezentat de la bun început un subiect incitant pentru literatură. Cel mai strălucit

exemplu rămâne Porcul spinos (publicat în 1992, mai întâi în limba bulgară, Bodlivo Svinche, apoi în engleză, The Porcupine), romanul satiric al lui Julian Barnes plasat într-o țară est-europeană nenumită, deși aluziile la Bulgaria tranziției de la comunism la democrația liberală sunt evidente. Cartea urmărește pregătirea, procesul și condamnarea lui Stoyo Petkanov, un dictator post-stalinist construit ca personaj după chipul și asemănarea premierului Todor Jivkov (1911–1998), primul lider comunist care a fost judecat după 1989, găsit vinovat și condamnat la șapte ani de închisoare (achitat în 1996).

Satira lui Barnes surprinde în chip profund conflictul dintre convingerile rigide ale unui bătrân dictator, șiret, sfidător și lipsit de remușcări, pe de-o parte, și convingerile libere ale procurorului-șef Peter Solinsky. La rându-i, Solinsky - asemeni ofițerului de legătură din Fructul amar al lui Achmat Dangor (2001) sau avocatului Comisiei de Adevăr și Reconciliere din piesa „Fecioara și moartea” (1991) a scriitorului de origine chiliană Ariel Dorfman- îmbrățișează narațiunea eliberatoare și transformativă a proceselor justiției de tranziție de care se ocupă, în vreme ce Petkanov încearcă să submineze toată dramaturgia. Dar Barnes nu-și îndreaptă atenția doar asupra celor doi protagoniști (diametral opuși), el se uită și la audiența procesului, la o veche comunistă, un grup de tineri studenți care privesc la televizor și susțin, cel puțin inițial, principiul responsabilității pentru faptele trecutului, ori la soția lui Solinsky, ale cărei sentimente față de proces alternează între încredere și deziluzie.

Romanul Porcul spinos a fost publicat într-o perioadă în care câmpul justiției de tranziție ca proces conștient și generator de politici abia se contura. Însăși sintagma „justiție de tranziție” a apărut abia în 1991 (vezi textele lui Ruti Teitel, profesoara de drept internațional, justiție de tranziție și drepturile omului de la New York Law School). Într-un fel, romanul lui Barnes și piesa lui Dorfman au anticipat unele din problemele care mai târziu vor deveni centrale pentru înțelegerea teoretică a domeniului.

Titlul romanului lui Barnes nu este niciodată explicat, deși, pentru a-și liniști soția înainte de începerea procesului, procurorul Solinsky rostește, ridicând mâinile: „Îmi port mănușile din porc spinos”. Principalul contrast este oferit de Petkanov. Spre deosebire de un Todor Jivkov infirm, speriat și preocupat (în ajunul procesului său) de „cei care au suferit pe nedrept”, doppelgänger-ul imaginat de Barnes arată exact disprețul suveran pe care aveau să-l demonstreze, în următoarele două decenii, Slobodan Miloșevici, Radovan Karadzici sau Saddam Hussein. În pofida nuanțelor și diferențelor dintre personaje - unele de care s-a ocupat exemplar și Michael Scammell într-un articol din The New Republic intitulat „Trial and Error” (1993) - statul care transpare din opera scriitorului britanic este, fără îndoială, Bulgaria postcomunistă.

Biografia lui Petkanov o urmează îndeaproape pe cea a lui Todor Jivkov. Ambii au făcut parte din rezistența anti-nazistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi au avut o ascensiune fulminantă în partidul comunist național. „Domnia” lui Petkanov durează în carte treizeci și trei de ani, cu doi mai puțin ca a lui Jivkov, și îl transformă în cel mai longeviv lider al unei țări est-europene sovietizate. Așijderea, regimul lui Petkanov îl reflectă pe cel al lui Jivkov: ascultări telefonice sistematice, supravegherea operativă a întâlnirilor, expulzarea forțată a disidenților, demiterea prim-miniștrilor „prin metoda aproximativ democratică a asasinării”, moartea suspectă a fiicei dictatorului, ori exploatarea sistemul concentraționar. Chiar și așa, Barnes evită trimiterile la una din cele mai controversate politici ale dictatorului bulgar: campania de asimilare forțată a minorității etnice turce din 1984, care, în datele acelor ani, a dus la exodul a peste 350.000 de persoane (cea mai largă purificare etnică din Europa Războiului Rece).

Continuitatea elitelor politice a însemnat, de fapt, că au fost adoptate doar măsuri simbolice: atât Jivkov, cât și satrapul născocit au fost excluși din partidele lor (Partidul Comunist Bulgar al lui Jivkov a fost înlocuit de Partidul Socialist Bulgar) și au ajuns la proces, însă marea majoritate a subalternilor acestora a rămas liberă (pentru explicații privind fenomenul, vezi Alexandra Barahona de Brito, eds., The Politics of Memory: Transitional Justice in Democratizing Societies, Oxford University Press, 2001).

Deși bazată pe evenimente reale, utilizarea de către Barnes a unei pseudo-Bulgarii ca fundal al cărții a fost o decizie conștientă și, cred eu, inspirată. Tocmai acest lucru a făcut ca satira lui politică să capete o valoare universală. Adevărata măiestrie a Porcului spinos reiese din modul în care tratează neputința aparent ineluctabilă a proceselor liberale în fața a ceea ce filosoful politic argentinian Carlos Santiago Nino a numit „răul radical” (Radical Evil on Trial, Yale University Press, 1996). Observator extern de mare finețe, Barnes utilizează ficțiunea spre a desluși mai bine complexitățile narațiunii normative a justiției de tranziție. Porcul spinos ne sugerează (sau amintește), la rigoare, că realitatea este una cu mult mai complexă, că acele compromisuri stânjenitoare ale trecutului, emoțiile, resentimentele, ambiguitățile și umbrele, sunt toate parte integrantă din peisajul postcomunist...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG